29 dec. 2016

Acest om...

       Eminescu xenofobul, gândind o fantasmagorică Românie pură de felul ei, pângărită de venetici. Caragiale, inventariindu-i aceleiași Românii tarele balcanice (bacșișul și peșcheșul să trăiască, în rest toți suntem „români onești”). Apocalipticul Arghezi, extrema dreaptă antisemită, mărețul partid comunist care se dezlănțuie falic și falnic împotriva dușmanilor poporului, violența postcomunistă la adresa „golanilor” și a tuturor acelora care nu sunt cu „noi” (cu puterea, mai ales aceea criptocomunistă) – de un tratament insistent, până la scrisorile de amenințare, au avut parte în primii ani ai democratiei noastre căznite, Andrei Pleșu și Ana Blandiana. Apoi mineriadele, manifestarea explozivă a unei Românii profunde, mai tentată de istoria tenebrelor și a bâtei, a eroilor găunoși și a teatralității orbitoare decât de chinul și plictiseala unei dialog social cumpănit, răbdător și, mai ales, lucid și de bună-credință.
            Cartea Ruxandrei Cesereanu e de citit și recitit, nu doar ca să ne amintim și să înțelegem ce-a fost, dar mai ales ca să recunoaștem în violența de astăzi aceleași semne ale dorinței de putere cu orice preț. Partidele nu par niște organizații politice reprezentative pentru anumite segmente ale populației, ci niște grupuri mai mult sau mai puțin infracționale, în război permanent. Președintele, spre exemplu, refuză numirea premierului propus de PSD, iar Liviu Dragnea declară încruntat că „Acest om nu...”. Nici nu mai contează ce urmează. Cu „acest om...” am ieșit deja din zona dialogului civilizat. Formula induce ideea că acest om este de rea-credință ( Ruxandra Cesereanu propune câteva registre ale imaginarului violent; „acest om” ar intra în categoria acelor acte de limbaj care sugerează subumanul).

            Aceeași violență caracterizează, de altfel, întregul spațiu public. E mai ușor să desființezi oameni decât să rezolvi probleme și să construiești in ani de trudă instituții. Priceperea, eficiența, onestitatea – necesare în acest caz – nu fac casă bună cu violența. De fapt, aceasta din urmă este semnul că ele nu există, că există în schimb o patologică foame de putere.

12 nov. 2016

Conu Caragiale

Edmund Blair Leighton, Pelleas și Melisande

         Una dintre întrebările „adevărate” ale elevilor, pe care am auzit-o destul de mult de-a lungul anilor se referă la cât de mult contează viața personală pentru cel care scrie. Întrebările adevărate sunt, fără îndoială, cele care reflectă o frământare interioară reală, în directă legătură cu nevoia de așezare și asumare a unor repere esențiale atât în plan cognitiv, cât și moral. Le spun, de regulă, că tot ce e scris e trăit, într-o formă sau alta, cu condiția ca literatura să nu fie negustorie (scrisă cu gândul vandabilității ei). Și cu condiția să nu reducem viața personală la ce scrie într-un curriculum vitae. Iată, spre exemplu, nuvela lui Caragiale, „La hanul lui Mânjoală” din manualul Humanitas de clasa a noua. Eroul n-are nicio legătură cu autorul, în privința dosarului personal: e un Fănică în drum spre casa fetei cu care urmează să se logodească; nu mai ajunge, fiindcă, trecând pe la un han, cade în mrejele unei hangițe frumoase. E scos cu forța de-acolo, logodit cu forța, căsătorit cu forța. Și totuși... Iată-l pe Caragiale făcând ochi dulci unei coane Marghioale nu dintr-un han aproape de Hăculești, ci într-o cârciumă, pe lângă Cișmigiu; episodul este folosit de Andrei Oișteanu ca exemplu pentru distanța comică dintre codul amoros arhaic și acela modern:
            „În acest limbaj încifrat, rural și premodern, a-i declara unei fete, de pildă, că îți plac pletele sau ochii ei avea o semnificație erotică mult mai puternică decât în limbajul nostru, urban și modern. În secolul al XIX-lea, în comunicarea folosită în mahalalele orașelor, au supraviețuit unele <fosile vii> de acest tip. Dacă nu cunoșteai aceste coduri culturale, puteai ușor să faci gafe scandaloase. I.L. Caragiale, de pildă, un împătimit al vieții de mahala, a avut parte de o asemenea experiență, pe care i-a relatat-o poetului Panait Cerna. Aflându-se odată într-o cârciumă din spatele Grădinii Cișmigiului, Caragiale a complimentat-o pe crâșmărița bine făcută, uitându-se <lung și galeș la dânsa>>
            Strașnici ochi ai, coană Marghioalo!
      Spre surprinderea dramaturgului, s-a produs o mare confuzie de mesaj. Frumoasa coană Marghioala i-a răspuns panicată lui Caragiale, ca și cum acesta i-ar fi propus direct să se culce cu ea:
            – Nu, nu se poate, coane Iancule, că mi-e frică de bărbatu-meu.” (Sexualitate și societate)

            Replica a trecut exact așa în nuvelă. În plus, a ajuns laitmotiv. Bărbatul a dispărut (murise cu mulți ani înainte), coana Marghioala a rămas frumoasă, de fapt s-a făcut mai frumoasă odată ce libertatea fusese câștigată, conu Iancu alias Fănică s-a bucurat cum se cuvine destul timp de această frumusețe. Dar nici în fantezie nu poți să fugi de brațul lung și aspru al realității, așa că Marghioala a pierit într-un incendiu ca orice vrăjitoare și tânărul s-a așezat la casa lui ca să nu mai umble prin tot felul de locuri primejdioase unde se-ncurcă viețile și mesajele.

13 oct. 2016

Școală, 3. A fi sau a nu fi sobru


Magritte, Fiul omului

            „Sobru” este un cuvânt destul de cunoscut, chiar dacă apare rar în comunicarea curentă. Întâmplarea a făcut să-i întreb de câteva ori pe elevii mei ce înseamnă și-au știut (câțiva, cred, cei mai mulți păreau să ezite). L-au asociat, de regulă, cu seriozitatea, ceea ce este adevărat, dar sfera lui semantică este mai largă. Dacă vă uitați într-un dicționar de sinonime, este explicat prin termeni care trimit mai mult la ideea de măsură: cumpătat, echilibrat, chiar auster. Sau, în altă ordine de idei: simplu și concis. Am avut în copilărie părinți, unchi, mătuși și profesori de la care, odată cu alte lucruri, am învățat pe viu sobrietatea. M-a fascinat înainte de a ști cum se numește. La școală, mai toți profesorii erau sobri. Vremuri de demult! Adică domni și doamne. Cea mai dragă doamnă era pentru tot satul doamna Boboc (nu cred că a îndrăznit să-i spună cineva vreodată tovarășa Boboc). Profesoara mea de română care nu mai e printre noi. Făcea naveta de la București zilnic și pierdea pe drum cam cinci ore. 15 ani. Îmi amintesc că o singură dată în cei patru ani de gimnaziu s-a supărat, pentru că niște elevi fuseseră cam obraznici, la altă oră, cu doamna de franceză (tot doamnă). Când a intrat în clasă nu mai zâmbea. Atât. Enervarea era exclusă. Nu doar că era dovada lipsei de măsură, dar ar fi fost dizgrațioasă. I-a luat pe cei doi copii cu ea și nu știu unde i-a dus și ce le-a spus (făcut), dar i-a liniștit pentru toate orele care au urmat. N-am întrebat, fiindcă m-am temut să nu aflu că nici sobrietatea nu poate fi fără pată (cum nu e nicio calitate umană). Altfel era mereu veselă, fără familiaritate de gașcă, deșteaptă cât să înțelegem bine lecțiile și viața, de o eleganță discretă, cu toată naveta împovărătoare.

            Cred că sobrietatea este obligatorie pentru un profesor. Și mai cred că e din ce în ce mai rară. Se poartă stridențele, ostentația, nervii, tonul ridicat, râsul gros, amiciția fără alegere (gașca), lecțiile țipate (și de școală, și de viață).

25 sept. 2016

Mituri școlare, 3

              La a douăsprezecea, anul școlar începe cu Bacovia. În primele zile de școală, după vacanța de vară, cam toată lumea pare atinsă de amnezie, în diverse forme. Cum sunt 35 de elevi în clasă, niște metode moderne n-ar strica deloc. Dar pentru metode e nevoie de mijloace. Am stat și m-am gândit.
                a. Miracolul lecției AeL.
            În clasă există un videoproiector și la secretariat un laptop. Trebuie să iau laptopul de la secretariat, să-l conectez, să funcționeze internetul (anul trecut a funcționat cu întreruperi în unele săli, în altele deloc, acum e neplătit și probabil nu va mai funcționa). Să presupunem că funcționează totul, că nu pierd mai mult de cinci minute cu luarea laptopului și conectarea lui, asta nu-i lecție AeL, ci spectacol tv, așa că nu merge. Ar trebui ca fiecare elev să aibă laptopul/tableta lui.

               b. Miracolul jocului de echipă.
            Mi-am adus aminte că la o activitate didactică, la care, de obicei, cei mai buni dintre noi le oferă celorlați exemple de bune practici, o doamnă decorată recent de președintele republicii a venit cu nișțe bucățele de hârtie colorată și ne-a invitat să ne jucăm de-a penarele. Adică fiecare profesor sau profesoară își alegea hârtiuța de culoarea preferată – mie mi-e mai ușor să aleg albastrul, nu știu de ce, doamna știe cu siguranță - , se imagina penar și scria pe hârtiuța respectivă care este viziunea despre lume și școală o noului sine. Mie mi-a fost imposibil transferul de identitate și-am refuzat cam nepoliticos, cu toate că nu trebuia, dar am o mare problemă de adaptare la asemenea exerciții, deocamdată nerezolvată. Nu pot să scriu orice, oricând, oricum. Am constatat că și cu elevii mei se-ntâmplă același lucru, altfel m-aș fi dus cu niște hârtiuțe colorate și i-aș fi îndemnat să fie Bacovia și să mărturisească ce-au gândit ei când au scris poezia „Plumb”. Las’ că n-am fi putut citi în timpul orei scurte decât vreo câteva compuneri și cu siguranță ar fi rămas fără feedback colectiv nenumărate avataruri bacoviene (aș fi preferat forma „avatari”, ca-n „Avatarii faraonului Tla”, dar DOOM-ul nu e de-acord). Așa că am renunțat și la team building.

             c. Ce-am făcut

          Au citit textul pe internet, la telefon. De altfel, anul trecut, când am făcut simbolismul și-am citit multe poezii din școala literară respectivă la ore, am folosit intens telefoanele. Nu avem manuale, vom avea, se pare, prin octombrie, cărți doar dacă aducem de-acasă și-n general, cu excepția sălilor, băncilor, tablei, cretei și buretelui, ne cam aducem de-acasă. Nu e cine știe ce mijloc internetul, dacă nu știi bine textele sau n-ai o carte la-ndemână s-ar putea să nu-ți dai seama câte strofe are o poezie sau dacă textul suna exact la fel în varianta lui originară, dar decât nimic tot e ceva. Și după ce l-am citit de vreo două ori, că îl știam deja, a urmat lecția dintotdeauna: la tablă, cu creta, o schiță a comentariului pe măsură ce se derula și se preciza în dialogul profesorului cu câțiva elevi care s-au oferit singuri, nu cu toți cei 35, fiindcă nu se poate. Cu 21 de elevi în clasă (atâția erau în clasa mea de gimnaziu), nici n-am mai fi avut nevoie de altceva decât de o cărticică cu versuri din Bacovia, una la bancă, și de oameni dispuși să citească, să gândească și să vorbească. 

16 sept. 2016

Mituri școlare, 2. Individualizarea învățării





       Este unul dintre principiile care structurează programele de studiu, nelipsit din documentele școlare din 1998 încoace, de când a început tentativa de reformare a învățământului preuniversitar. Mai mult ca sigur a fost prezent și-n programele comuniste, chiar dacă individualizarea ar putea suna diversionist într-un asemenea context, dar din toate principiile enunțate de programele școlare, acesta ține de o demagogie aproape incredibilă. Sună bine: individualizarea învățării, adică tot ce face profesorul la școală trebuie să țină cont de cele câteva zeci de individualități pe care le vede săptămânal câteva ore.
            Mai clar. Un profesor de română e fericit, pentru că disciplina lui are alocate mai multe ore în planul de învățământ și vede, în medie, o clasă de 28-36 de oameni, să zicem 30, trei ore pe săptămână, deci pentru o individualizare reală are la dispoziție 6 minute de om. E cam puțin... Mai găsește câteva și în afara orelor, dar tot e puțin. Are totuși ocazia să-i cunoască mai bine în timp decât colegii lui de suferință, pentru că-i pune să scrie tot felul de lucruri și nu există mijloc mai sigur de a pătrunde în labirintul individual decât lăsând omul singur cu o hârtie albă și terorizantă, în unele cazuri, în față. Oricum, reușește să le învețe numele destul de repede, cam într-o lună-două de când face cunoștință cu ei. Spre deosebire de colegii care au o singură oră pe săptămână, deci cam 30 elevi x 18clase/ore = 540 de elevi și nu vor ști nici la sfârșitul anului, poate liceului, cum îi cheamă pe toți. Întrebați-vă cum poți să faci educație individualizată să zicem la istorie, în clasa a XII-a, la real, cu o oră pe săptămână. Nu poți să faci nici individualizată, nici neindividualizată. Poți să le dai, mai bine sau mai rău, o idee de ce se-ntâmplă pe lume, în România, în special.
            Între discursul public (instituții, presă, agenții, formatori de opinie) și realitate e o prăpastie uriașă. Școala de masă este realitatea. Un mecanism supradimensionat, sufocant, gripat de multă vreme. Mecanismul trebuie înlocuit cu altceva, dar pentru asta e nevoie de altă societate și de bani.


13 sept. 2016

Mituri școlare. „Cetitul cărților”

Juan Gris, Cartea

                 
            Totdeauna i s-a reproșat școlii că nu face destul pentru a promova cartea în rândul elevilor. Nu face și nici nu cred că a făcut vreodată (la noi, cel puțin), pentru că, din cauze diverse, nu poate.
            1. Majoritatea educatorilor, de la grădiniță până la învățământul superior, ar trebui să fie niște distinși intelectuali, cititori de  2-3 cărți pe săptămână, de presă culturală s.a.m,d,, în general interesați de cultură (cultura domeniului în care s-au specializat, măcar, și-a unor discipline conexe). Nu sunt, n-au fost și nu vor fi în următorul deceniu (și probabil never).
            2. Cultura clasică sau mainstream ar trebui să fie mai atractivă pentru majoritatea tinerilor de 14 -18 ani decât Paulo Coelho sau fascinanta literatură cu vampiri sau cu celelalte oribile vietăți ale bestiarului contemporan, fantezist și postistoric. Nu e, n-a fost și nu va fi, dacă va mai fi în următoarele decenii prin școli. Prin urmare, e preferabil să ne purtăm mai puțin democratic cu elevii, să nu-i întrebăm ce preferă să citească, teatrul istoric al lui Shakespeare sau trilogia „Millennium”, mai ales dacă n-au citit nici una, nici alta și nici măcar n-au auzit de ele.
            3. Din septembrie până în iunie-iulie, săptămâna ar trebui să aibă paisprezece zile, cel puțin pentru elevii de liceu, fiindcă, pe lângă cele 30 și de ore la școală, mai sunt nu știu câte acasă pentru rezolvarea diverselor teme (unii multe, alții puține, la-ntâmplare, după noroc), pe care le fac singuri, cu părinții sau luând lecții în particular (meditații),pentru activități de voluntariat, concursuri, cursuri la alte instituții și probabil alte lucruri la care nici nu vreau să mă mai gândesc. De unde „zăbava” de care vorbește cronicarul? („Nu-i alta mai frumoasă și mai de folos zăbavă decît cetitul cărților...”) Dacă săptămâna ar avea paisprezece zile, ar rămâne timp și pentru citit și lenevit, divertisment și alte nevoi. Nu are și nici nu va avea vreodată. De vacanțe, ce să mai vorbim! Atunci, chiar nu e timp de citit, dacă chestia asta n-a devenit obicei.

            Concluzia: până una alta, facem ce putem: liste cu lecturi obligatorii (textele chiar trebuie citite, fiindcă în absența lecturii, n-avem despre ce discuta, n-avem ce învăța și nici nu putem să luăm mai mult de doi), liste cu recomandări de lectură, pledoarii, discuții în contradictorii (foarte bine, foarte bine și eu mă uit la thrillere, când sunt fooarte obosită, dar...), întâlniri cu scriitori, câte-un cerc, câte-un concurs s.a.m.d. Metoda cea mai eficientă statistic, nu pedagogic  a fost, în toți anii, prima. Și va mai fi.

31 aug. 2016

27 noiembrie 1885 - 1 septembrie 1944

Liviu Rebreanu a murit la 1 septembrie 1944, la Valea Mare, în județul Argeș. Avea 59 de ani. Își cumpărase în 1930 o casă de gospodar cu vie și cu tot ce trebuie unei vieți la țară. Locuia în București din 1909, când a trecut munții. În 1930 era deja un scriitor de succes și președinte al Societății Scriitorilor. A avut apoi și alte funcții. In anul morții era director al Teatrului Național din București și al Direcției Teatrelor, un înalt funcționar al regimului antonescian, filogerman consecvent, dar apropiat și de național-țărăniști și de Maniu. Se retrăgea din când în când la Valea Mare. Jurnalul înregistrează cu voluptate gospodărească îndeletnicirile agricole ale scriitorului și e mai sărac în considerații pe tema scrisului. Transpare din el bucuria vieții simple, idilice, în miezul unei naturi roditoare și controlabile prin metode vechi și sigure. Informațiile despre vreme sunt obligatorii. Se poate reconstitui timpul probabil din zonă, citindu-i jurnalul. Ce poate fi mai important pentru o existență de țăran gospodar? De la literatură, prin urmare, la agricultură...
Până mai de curând se știa că a murit din cauza unor probleme respiratorii și cardiace. Scria noaptea târziu, când scăpa de toți și de toate, consuma multă cafea și fuma. Un articol al lui Traian D.Lazăr din „România literară” (2009) aduce dovezi c-ar fi fost și altceva. În noaptea de 23 august 1944, scriitorul se afla într-o mașină cu generalul Ion Manolescu, îndreptându-se spre Periș, unde avea o casă generalul, la un dineu, la care era invitat și Maniu, și un agent al serviciile secrete britanice. Ieșirile din oraș erau blocate, după proclamația regelui, și la o asemenea ieșire generalul n-ar fi auzit somația și s-ar fi tras asupra mașinii. Se pare că Rebreanu a fost lovit de un glonț. În altă variantă, mai puțin credibilă, a nepotului Ilderim Rebreanu, ar fi fost împușcat chiar la Valea Mare de niște nemți puși pe jaf. Cu siguranță, ar fi preferat să moară în somn, în cerdacul casei din Valea Mare, pe-nserat. În romanul „Ion”, Herdelenii ies seara în cerdac și cântă ca o familie așezată, împăcată în rostul ei, pe care furia nefericiților din jur n-o mai poate atinge.

28 aug. 2016

Mama lui Rebreanu













Casa Memorială „Liviu Rebreanu” din Prislop

          S-au păstrat patruzeci și trei de scrisori ale mamei lui Rebreanu, Ludovica, trimise scriitorului ardelean, stabilit din 1909 la București. După succesul romanului „Ion” în 1920, Rebreanu câștigă din ce în ce mai bine din scris, iar mama își cere drepturile, în mod repetat, insistent, de-a lungul mai multor ani.  I se pare firesc să se bucure de „paralele” lui, pentru că l-a născut (pe 27 noiembrie 1885, când a plouat cu meteoriți*, după cum își amintește scriitorul) și pentru că este alesul, primul din cei nouă copii pe care i-a crescut și primul din cei paisprezece pe care i-a născut. Ceea ce nu spune Ludovica, dar se vede cu ochiul liber e că nu l-a născut pur și simplu, ci l-a născut talentat. Gena scriitoricească de la ea provine. Scrisorile ei dezvăluie, cu inflexiuni biblice, o mamă-stihie, natură, energie dezlănțuită, de care n-ai nicio șansă să scapi.
 Iată un fragment din noiembrie 1924:
        Din paralele trimise de soția ta am plătit chiria pe octombrie și de atunci tot aștept scrisori, telegramă, parale; dar nu vine nimica. Se vede că te simț liniștit că ț-ai împlinit chemaria cu toată cinstia. [...] tu, în fiecare lună-mi trimite 500 de lei la adresa care este pe numele meu în Strada Unirei 32 Nr. ... Cât am putut am ascuns în sufletul meu toate și le voi ascunde dacă vei voi și tu să le ascund, dar de nu mă asculț după asta scrisoare care o dau recomandată voi fi nevoită să mă folosesc de toate armele. Te voi face de minune la lume, că nu mai am cu ce să te acopăr, că ce am avut miam nimicit pentru minciunile tale. Acum sufletu și corpu slăbit s-a răsbuna pentru esistență. Am sperat multe parale scriindu-ț tot recomandat și am ajuns de am reclamat scrisorile care văd că le-ai primit și nu voiești să mă cunoști. Az e 17. Aștept până în 27 în ziua mult chinuită a mea și chiar în ziua aceea te voi publica înaintea lumei dacă tu nu voiești să mă cunoști. Adio până la a doua venire. (reprodusă din cartea lui Liviu Malița, Alt Rebreanu, 2000)
        Cu o asemenea mamă, n-ai altă șansă decât succesul!

*Amintire falsă, spune Niculae Gheran, ploaia de meteoriți determinată de apariția cometei Biela s-a produs în noaptea de 28 noiembrie.

26 aug. 2016

Motto:„Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, firește, și nimica mișcă.”

        Una dintre cele mai ciudate schițe ale lui Caragiale se numește Inspecțiune. Un funcționar din administrația publică se sinucide în ajunul unei inspecții de la minister. Avea vechime în slujbă și renumele unui angajat corect. De altfel, inspectorul constată că nu furase nimic, din casa lui de la slujbă nu lipsea nimic, ba mai mult erau niște bani în plus. Cu două seri înainte, la mai multe beri cu colegii, Anghelache se-nfuriase rău când auzise povestea unuia care furase banii din casă și fugise în lume cu ei. Nu hoțul i-a stârnit furia însă, ci administrația centrală care face controale foarte rar. Când tovarășii de bere îi spun că n-are de ce să-și facă probleme, fiindcă el este un om cinstit, nenea Anghelache nu mai suportă și pleacă de la berărie. 
       „De ce, nene Anghelache?” este întrebarea-concluzie a textului. Critica literară a răspuns în fel și chip. Nu cred că trebuie căutat un răspuns. Ca în schița lui Cehov, „Moartea unui slujbaș”, totul e șarjat, bizar, neverosimil. La Cehov, un funcționar strănută în ceafa unui șef, stând în spatele lui la un spectacol de teatru sau de operă și, de spaimă, își tot cere scuze până moare. Nu sunt texte realiste, ci fantezii de un umor negru. Ispita e mare și omul imprevizibil. Cine nu-i rezistă fuge în lumea mare, după ce s-a-nfruptat din ea, cine-i rezistă se sinucide. Or mai fi și altfel de oameni, dar nu în schițe. Într-o lume comică, omul e fragil.