31 aug. 2016

27 noiembrie 1885 - 1 septembrie 1944

Liviu Rebreanu a murit la 1 septembrie 1944, la Valea Mare, în județul Argeș. Avea 59 de ani. Își cumpărase în 1930 o casă de gospodar cu vie și cu tot ce trebuie unei vieți la țară. Locuia în București din 1909, când a trecut munții. În 1930 era deja un scriitor de succes și președinte al Societății Scriitorilor. A avut apoi și alte funcții. In anul morții era director al Teatrului Național din București și al Direcției Teatrelor, un înalt funcționar al regimului antonescian, filogerman consecvent, dar apropiat și de național-țărăniști și de Maniu. Se retrăgea din când în când la Valea Mare. Jurnalul înregistrează cu voluptate gospodărească îndeletnicirile agricole ale scriitorului și e mai sărac în considerații pe tema scrisului. Transpare din el bucuria vieții simple, idilice, în miezul unei naturi roditoare și controlabile prin metode vechi și sigure. Informațiile despre vreme sunt obligatorii. Se poate reconstitui timpul probabil din zonă, citindu-i jurnalul. Ce poate fi mai important pentru o existență de țăran gospodar? De la literatură, prin urmare, la agricultură...
Până mai de curând se știa că a murit din cauza unor probleme respiratorii și cardiace. Scria noaptea târziu, când scăpa de toți și de toate, consuma multă cafea și fuma. Un articol al lui Traian D.Lazăr din „România literară” (2009) aduce dovezi c-ar fi fost și altceva. În noaptea de 23 august 1944, scriitorul se afla într-o mașină cu generalul Ion Manolescu, îndreptându-se spre Periș, unde avea o casă generalul, la un dineu, la care era invitat și Maniu, și un agent al serviciile secrete britanice. Ieșirile din oraș erau blocate, după proclamația regelui, și la o asemenea ieșire generalul n-ar fi auzit somația și s-ar fi tras asupra mașinii. Se pare că Rebreanu a fost lovit de un glonț. În altă variantă, mai puțin credibilă, a nepotului Ilderim Rebreanu, ar fi fost împușcat chiar la Valea Mare de niște nemți puși pe jaf. Cu siguranță, ar fi preferat să moară în somn, în cerdacul casei din Valea Mare, pe-nserat. În romanul „Ion”, Herdelenii ies seara în cerdac și cântă ca o familie așezată, împăcată în rostul ei, pe care furia nefericiților din jur n-o mai poate atinge.

28 aug. 2016

Mama lui Rebreanu













Casa Memorială „Liviu Rebreanu” din Prislop

          S-au păstrat patruzeci și trei de scrisori ale mamei lui Rebreanu, Ludovica, trimise scriitorului ardelean, stabilit din 1909 la București. După succesul romanului „Ion” în 1920, Rebreanu câștigă din ce în ce mai bine din scris, iar mama își cere drepturile, în mod repetat, insistent, de-a lungul mai multor ani.  I se pare firesc să se bucure de „paralele” lui, pentru că l-a născut (pe 27 noiembrie 1885, când a plouat cu meteoriți*, după cum își amintește scriitorul) și pentru că este alesul, primul din cei nouă copii pe care i-a crescut și primul din cei paisprezece pe care i-a născut. Ceea ce nu spune Ludovica, dar se vede cu ochiul liber e că nu l-a născut pur și simplu, ci l-a născut talentat. Gena scriitoricească de la ea provine. Scrisorile ei dezvăluie, cu inflexiuni biblice, o mamă-stihie, natură, energie dezlănțuită, de care n-ai nicio șansă să scapi.
 Iată un fragment din noiembrie 1924:
        Din paralele trimise de soția ta am plătit chiria pe octombrie și de atunci tot aștept scrisori, telegramă, parale; dar nu vine nimica. Se vede că te simț liniștit că ț-ai împlinit chemaria cu toată cinstia. [...] tu, în fiecare lună-mi trimite 500 de lei la adresa care este pe numele meu în Strada Unirei 32 Nr. ... Cât am putut am ascuns în sufletul meu toate și le voi ascunde dacă vei voi și tu să le ascund, dar de nu mă asculț după asta scrisoare care o dau recomandată voi fi nevoită să mă folosesc de toate armele. Te voi face de minune la lume, că nu mai am cu ce să te acopăr, că ce am avut miam nimicit pentru minciunile tale. Acum sufletu și corpu slăbit s-a răsbuna pentru esistență. Am sperat multe parale scriindu-ț tot recomandat și am ajuns de am reclamat scrisorile care văd că le-ai primit și nu voiești să mă cunoști. Az e 17. Aștept până în 27 în ziua mult chinuită a mea și chiar în ziua aceea te voi publica înaintea lumei dacă tu nu voiești să mă cunoști. Adio până la a doua venire. (reprodusă din cartea lui Liviu Malița, Alt Rebreanu, 2000)
        Cu o asemenea mamă, n-ai altă șansă decât succesul!

*Amintire falsă, spune Niculae Gheran, ploaia de meteoriți determinată de apariția cometei Biela s-a produs în noaptea de 28 noiembrie.

26 aug. 2016

Motto:„Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, firește, și nimica mișcă.”

        Una dintre cele mai ciudate schițe ale lui Caragiale se numește Inspecțiune. Un funcționar din administrația publică se sinucide în ajunul unei inspecții de la minister. Avea vechime în slujbă și renumele unui angajat corect. De altfel, inspectorul constată că nu furase nimic, din casa lui de la slujbă nu lipsea nimic, ba mai mult erau niște bani în plus. Cu două seri înainte, la mai multe beri cu colegii, Anghelache se-nfuriase rău când auzise povestea unuia care furase banii din casă și fugise în lume cu ei. Nu hoțul i-a stârnit furia însă, ci administrația centrală care face controale foarte rar. Când tovarășii de bere îi spun că n-are de ce să-și facă probleme, fiindcă el este un om cinstit, nenea Anghelache nu mai suportă și pleacă de la berărie. 
       „De ce, nene Anghelache?” este întrebarea-concluzie a textului. Critica literară a răspuns în fel și chip. Nu cred că trebuie căutat un răspuns. Ca în schița lui Cehov, „Moartea unui slujbaș”, totul e șarjat, bizar, neverosimil. La Cehov, un funcționar strănută în ceafa unui șef, stând în spatele lui la un spectacol de teatru sau de operă și, de spaimă, își tot cere scuze până moare. Nu sunt texte realiste, ci fantezii de un umor negru. Ispita e mare și omul imprevizibil. Cine nu-i rezistă fuge în lumea mare, după ce s-a-nfruptat din ea, cine-i rezistă se sinucide. Or mai fi și altfel de oameni, dar nu în schițe. Într-o lume comică, omul e fragil.