Liviu Rebreanu a murit la 1 septembrie 1944, la Valea Mare, în județul Argeș. Avea 59 de ani. Își cumpărase în 1930 o casă de gospodar cu vie și cu tot ce trebuie unei vieți la țară. Locuia în București din 1909, când a trecut munții. În 1930 era deja un scriitor de succes și președinte al Societății Scriitorilor. A avut apoi și alte funcții. In anul morții era director al Teatrului Național din București și al Direcției Teatrelor, un înalt funcționar al regimului antonescian, filogerman consecvent, dar apropiat și de național-țărăniști și de Maniu. Se retrăgea din când în când la Valea Mare. Jurnalul înregistrează cu voluptate gospodărească îndeletnicirile agricole ale scriitorului și e mai sărac în considerații pe tema scrisului. Transpare din el bucuria vieții simple, idilice, în miezul unei naturi roditoare și controlabile prin metode vechi și sigure. Informațiile despre vreme sunt obligatorii. Se poate reconstitui timpul probabil din zonă, citindu-i jurnalul. Ce poate fi mai important pentru o existență de țăran gospodar? De la literatură, prin urmare, la agricultură...
Până mai de curând se știa că a murit din cauza unor probleme respiratorii și cardiace. Scria noaptea târziu, când scăpa de toți și de toate, consuma multă cafea și fuma. Un articol al lui Traian D.Lazăr din „România literară” (2009) aduce dovezi c-ar fi fost și altceva. În noaptea de 23 august 1944, scriitorul se afla într-o mașină cu generalul Ion Manolescu, îndreptându-se spre Periș, unde avea o casă generalul, la un dineu, la care era invitat și Maniu, și un agent al serviciile secrete britanice. Ieșirile din oraș erau blocate, după proclamația regelui, și la o asemenea ieșire generalul n-ar fi auzit somația și s-ar fi tras asupra mașinii. Se pare că Rebreanu a fost lovit de un glonț. În altă variantă, mai puțin credibilă, a nepotului Ilderim Rebreanu, ar fi fost împușcat chiar la Valea Mare de niște nemți puși pe jaf. Cu siguranță, ar fi preferat să moară în somn, în cerdacul casei din Valea Mare, pe-nserat. În romanul „Ion”, Herdelenii ies seara în cerdac și cântă ca o familie așezată, împăcată în rostul ei, pe care furia nefericiților din jur n-o mai poate atinge.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu