Mituri școlare, 3

              La a douăsprezecea, anul școlar începe cu Bacovia. În primele zile de școală, după vacanța de vară, cam toată lumea pare atinsă de amnezie, în diverse forme. Cum sunt 35 de elevi în clasă, niște metode moderne n-ar strica deloc. Dar pentru metode e nevoie de mijloace. Am stat și m-am gândit.

                a. Miracolul lecției AeL.

            În clasă există un videoproiector și la secretariat un laptop. Trebuie să iau laptopul de la secretariat, să-l conectez, să funcționeze internetul (anul trecut a funcționat cu întreruperi în unele săli, în altele deloc, acum e neplătit și probabil nu va mai funcționa). Să presupunem că funcționează totul, că nu pierd mai mult de cinci minute cu luarea laptopului și conectarea lui, asta nu-i lecție AeL, ci spectacol tv, așa că nu merge. Ar trebui ca fiecare elev să aibă laptopul/tableta lui.

               b. Miracolul jocului de echipă.

            Mi-am adus aminte că la o activitate didactică, la care, de obicei, cei mai buni dintre noi le oferă celorlați exemple de bune practici, o doamnă decorată recent de președintele republicii a venit cu nișțe bucățele de hârtie colorată și ne-a invitat să ne jucăm de-a penarele. Adică fiecare profesor sau profesoară își alegea hârtiuța de culoarea preferată – mie mi-e mai ușor să aleg albastrul, nu știu de ce, doamna știe cu siguranță - , se imagina penar și scria pe hârtiuța respectivă care este viziunea despre lume și școală o noului sine. Mie mi-a fost imposibil transferul de identitate și-am refuzat cam nepoliticos, cu toate că nu trebuia, dar am o mare problemă de adaptare la asemenea exerciții, deocamdată nerezolvată. Nu pot să scriu orice, oricând, oricum. Am constatat că și cu elevii mei se-ntâmplă același lucru, altfel m-aș fi dus cu niște hârtiuțe colorate și i-aș fi îndemnat să fie Bacovia și să mărturisească ce-au gândit ei când au scris poezia „Plumb”. Las’ că n-am fi putut citi în timpul orei scurte decât vreo câteva compuneri și cu siguranță ar fi rămas fără feedback colectiv nenumărate avataruri bacoviene (aș fi preferat forma „avatari”, ca-n „Avatarii faraonului Tla”, dar DOOM-ul nu e de-acord). Așa că am renunțat și la team building.

             c. Ce-am făcut

          Au citit textul pe internet, la telefon. De altfel, anul trecut, când am făcut simbolismul și-am citit multe poezii din școala literară respectivă la ore, am folosit intens telefoanele. Nu avem manuale, vom avea, se pare, prin octombrie, cărți doar dacă aducem de-acasă și-n general, cu excepția sălilor, băncilor, tablei, cretei și buretelui, ne cam aducem de-acasă. Nu e cine știe ce mijloc internetul, dacă nu știi bine textele sau n-ai o carte la-ndemână s-ar putea să nu-ți dai seama câte strofe are o poezie sau dacă textul suna exact la fel în varianta lui originară, dar decât nimic tot e ceva. Și după ce l-am citit de vreo două ori, că îl știam deja, a urmat lecția dintotdeauna: la tablă, cu creta, o schiță a comentariului pe măsură ce se derula și se preciza în dialogul profesorului cu câțiva elevi care s-au oferit singuri, nu cu toți cei 35, fiindcă nu se poate. Cu 21 de elevi în clasă (atâția erau în clasa mea de gimnaziu), nici n-am mai fi avut nevoie de altceva decât de o cărticică cu versuri din Bacovia, una la bancă, și de oameni dispuși să citească, să gândească și să vorbească. 

Mituri școlare, 2. Individualizarea învățării

       Este unul dintre principiile care structurează programele de studiu, nelipsit din documentele școlare din 1998 încoace, de când a început tentativa de reformare a învățământului preuniversitar. Mai mult ca sigur a fost prezent și-n programele comuniste, chiar dacă individualizarea ar putea suna diversionist într-un asemenea context, dar din toate principiile enunțate de programele școlare, acesta ține de o demagogie aproape incredibilă. Sună bine: individualizarea învățării, adică tot ce face profesorul la școală trebuie să țină cont de cele câteva zeci de individualități pe care le vede săptămânal câteva ore.

            Mai clar. Un profesor de română e fericit, pentru că disciplina lui are alocate mai multe ore în planul de învățământ și vede, în medie, o clasă de 28-36 de oameni, să zicem 30, trei ore pe săptămână, deci pentru o individualizare reală are la dispoziție 6 minute de om. E cam puțin... Mai găsește câteva și în afara orelor, dar tot e puțin. Are totuși ocazia să-i cunoască mai bine în timp decât colegii lui de suferință, pentru că-i pune să scrie tot felul de lucruri și nu există mijloc mai sigur de a pătrunde în labirintul individual decât lăsând omul singur cu o hârtie albă și terorizantă, în unele cazuri, în față. Oricum, reușește să le învețe numele destul de repede, cam într-o lună-două de când face cunoștință cu ei. Spre deosebire de colegii care au o singură oră pe săptămână, deci cam 30 elevi x 18clase/ore = 540 de elevi și nu vor ști nici la sfârșitul anului, poate liceului, cum îi cheamă pe toți. Întrebați-vă cum poți să faci educație individualizată să zicem la istorie, în clasa a XII-a, la real, cu o oră pe săptămână. Nu poți să faci nici individualizată, nici neindividualizată. Poți să le dai, mai bine sau mai rău, o idee de ce se-ntâmplă pe lume, în România, în special.

            Între discursul public (instituții, presă, agenții, formatori de opinie) și realitate e o prăpastie uriașă. Școala de masă este realitatea. Un mecanism supradimensionat, sufocant, gripat de multă vreme. Mecanismul trebuie înlocuit cu altceva, dar pentru asta e nevoie de altă societate și de bani.

Mituri școlare. „Cetitul cărților”

Juan Gris, Cartea

                 

            Totdeauna i s-a reproșat școlii că nu face destul pentru a promova cartea în rândul elevilor. Nu face și nici nu cred că a făcut vreodată (la noi, cel puțin), pentru că, din cauze diverse, nu poate.

            1. Majoritatea educatorilor, de la grădiniță până la învățământul superior, ar trebui să fie niște distinși intelectuali, cititori de  2-3 cărți pe săptămână, de presă culturală s.a.m,d,, în general interesați de cultură (cultura domeniului în care s-au specializat, măcar, și-a unor discipline conexe). Nu sunt, n-au fost și nu vor fi în următorul deceniu (și probabil never).

            2. Cultura clasică sau mainstream ar trebui să fie mai atractivă pentru majoritatea tinerilor de 14 -18 ani decât Paulo Coelho sau fascinanta literatură cu vampiri sau cu celelalte oribile vietăți ale bestiarului contemporan, fantezist și postistoric. Nu e, n-a fost și nu va fi, dacă va mai fi în următoarele decenii prin școli. Prin urmare, e preferabil să ne purtăm mai puțin democratic cu elevii, să nu-i întrebăm ce preferă să citească, teatrul istoric al lui Shakespeare sau trilogia „Millennium”, mai ales dacă n-au citit nici una, nici alta și nici măcar n-au auzit de ele.

            3. Din septembrie până în iunie-iulie, săptămâna ar trebui să aibă paisprezece zile, cel puțin pentru elevii de liceu, fiindcă, pe lângă cele 30 și de ore la școală, mai sunt nu știu câte acasă pentru rezolvarea diverselor teme (unii multe, alții puține, la-ntâmplare, după noroc), pe care le fac singuri, cu părinții sau luând lecții în particular (meditații),pentru activități de voluntariat, concursuri, cursuri la alte instituții și probabil alte lucruri la care nici nu vreau să mă mai gândesc. De unde „zăbava” de care vorbește cronicarul? („Nu-i alta mai frumoasă și mai de folos zăbavă decît cetitul cărților...”) Dacă săptămâna ar avea paisprezece zile, ar rămâne timp și pentru citit și lenevit, divertisment și alte nevoi. Nu are și nici nu va avea vreodată. De vacanțe, ce să mai vorbim! Atunci, chiar nu e timp de citit, dacă chestia asta n-a devenit obicei.

            Concluzia: până una alta, facem ce putem: liste cu lecturi obligatorii (textele chiar trebuie citite, fiindcă în absența lecturii, n-avem despre ce discuta, n-avem ce învăța și nici nu putem să luăm mai mult de doi), liste cu recomandări de lectură, pledoarii, discuții în contradictorii (foarte bine, foarte bine și eu mă uit la thrillere, când sunt fooarte obosită, dar...), întâlniri cu scriitori, câte-un cerc, câte-un concurs s.a.m.d. Metoda cea mai eficientă statistic, nu pedagogic  a fost, în toți anii, prima. Și va mai fi.