Totdeauna i s-a reproșat școlii că nu face destul pentru
a promova cartea în rândul elevilor. Nu face și nici nu cred că a făcut
vreodată (la noi, cel puțin), pentru că, din cauze diverse, nu poate.
1. Majoritatea educatorilor, de la grădiniță până la
învățământul superior, ar trebui să fie niște distinși intelectuali, cititori de
2-3 cărți pe săptămână, de presă
culturală s.a.m,d,, în general interesați de cultură (cultura domeniului în
care s-au specializat, măcar, și-a unor discipline conexe). Nu sunt, n-au fost
și nu vor fi în următorul deceniu (și probabil never).
2. Cultura clasică sau mainstream ar trebui să fie mai
atractivă pentru majoritatea tinerilor de 14 -18 ani decât Paulo Coelho sau
fascinanta literatură cu vampiri sau cu celelalte oribile vietăți ale
bestiarului contemporan, fantezist și postistoric. Nu e, n-a fost și nu va fi,
dacă va mai fi în următoarele decenii prin școli. Prin urmare, e preferabil să
ne purtăm mai puțin democratic cu elevii, să nu-i întrebăm ce preferă să
citească, teatrul istoric al lui Shakespeare sau trilogia „Millennium”, mai
ales dacă n-au citit nici una, nici alta și nici măcar n-au auzit de ele.
3. Din septembrie până în iunie-iulie, săptămâna ar
trebui să aibă paisprezece zile, cel puțin pentru elevii de liceu, fiindcă, pe
lângă cele 30 și de ore la școală, mai sunt nu știu câte acasă pentru
rezolvarea diverselor teme (unii multe, alții puține, la-ntâmplare, după noroc),
pe care le fac singuri, cu părinții sau luând lecții în particular (meditații),pentru activități de voluntariat, concursuri, cursuri la alte instituții și probabil alte lucruri la care nici nu vreau să mă mai gândesc. De unde „zăbava” de care vorbește cronicarul? („Nu-i alta mai frumoasă și mai de folos zăbavă decît cetitul cărților...”) Dacă săptămâna ar avea paisprezece zile, ar rămâne timp și pentru citit și
lenevit, divertisment și alte nevoi. Nu are și nici nu va avea vreodată. De
vacanțe, ce să mai vorbim! Atunci, chiar nu e timp de citit, dacă chestia asta
n-a devenit obicei.
Concluzia: până una alta, facem ce putem: liste cu
lecturi obligatorii (textele chiar trebuie citite, fiindcă în absența lecturii,
n-avem despre ce discuta, n-avem ce învăța și nici nu putem să luăm mai mult de
doi), liste cu recomandări de lectură, pledoarii, discuții în contradictorii
(foarte bine, foarte bine și eu mă uit la thrillere, când sunt fooarte obosită,
dar...), întâlniri cu scriitori, câte-un cerc, câte-un concurs s.a.m.d. Metoda
cea mai eficientă statistic, nu pedagogic
a fost, în toți anii, prima. Și va mai fi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu