12 nov. 2016

Conu Caragiale

Edmund Blair Leighton, Pelleas și Melisande

         Una dintre întrebările „adevărate” ale elevilor, pe care am auzit-o destul de mult de-a lungul anilor se referă la cât de mult contează viața personală pentru cel care scrie. Întrebările adevărate sunt, fără îndoială, cele care reflectă o frământare interioară reală, în directă legătură cu nevoia de așezare și asumare a unor repere esențiale atât în plan cognitiv, cât și moral. Le spun, de regulă, că tot ce e scris e trăit, într-o formă sau alta, cu condiția ca literatura să nu fie negustorie (scrisă cu gândul vandabilității ei). Și cu condiția să nu reducem viața personală la ce scrie într-un curriculum vitae. Iată, spre exemplu, nuvela lui Caragiale, „La hanul lui Mânjoală” din manualul Humanitas de clasa a noua. Eroul n-are nicio legătură cu autorul, în privința dosarului personal: e un Fănică în drum spre casa fetei cu care urmează să se logodească; nu mai ajunge, fiindcă, trecând pe la un han, cade în mrejele unei hangițe frumoase. E scos cu forța de-acolo, logodit cu forța, căsătorit cu forța. Și totuși... Iată-l pe Caragiale făcând ochi dulci unei coane Marghioale nu dintr-un han aproape de Hăculești, ci într-o cârciumă, pe lângă Cișmigiu; episodul este folosit de Andrei Oișteanu ca exemplu pentru distanța comică dintre codul amoros arhaic și acela modern:
            „În acest limbaj încifrat, rural și premodern, a-i declara unei fete, de pildă, că îți plac pletele sau ochii ei avea o semnificație erotică mult mai puternică decât în limbajul nostru, urban și modern. În secolul al XIX-lea, în comunicarea folosită în mahalalele orașelor, au supraviețuit unele <fosile vii> de acest tip. Dacă nu cunoșteai aceste coduri culturale, puteai ușor să faci gafe scandaloase. I.L. Caragiale, de pildă, un împătimit al vieții de mahala, a avut parte de o asemenea experiență, pe care i-a relatat-o poetului Panait Cerna. Aflându-se odată într-o cârciumă din spatele Grădinii Cișmigiului, Caragiale a complimentat-o pe crâșmărița bine făcută, uitându-se <lung și galeș la dânsa>>
            Strașnici ochi ai, coană Marghioalo!
      Spre surprinderea dramaturgului, s-a produs o mare confuzie de mesaj. Frumoasa coană Marghioala i-a răspuns panicată lui Caragiale, ca și cum acesta i-ar fi propus direct să se culce cu ea:
            – Nu, nu se poate, coane Iancule, că mi-e frică de bărbatu-meu.” (Sexualitate și societate)

            Replica a trecut exact așa în nuvelă. În plus, a ajuns laitmotiv. Bărbatul a dispărut (murise cu mulți ani înainte), coana Marghioala a rămas frumoasă, de fapt s-a făcut mai frumoasă odată ce libertatea fusese câștigată, conu Iancu alias Fănică s-a bucurat cum se cuvine destul timp de această frumusețe. Dar nici în fantezie nu poți să fugi de brațul lung și aspru al realității, așa că Marghioala a pierit într-un incendiu ca orice vrăjitoare și tânărul s-a așezat la casa lui ca să nu mai umble prin tot felul de locuri primejdioase unde se-ncurcă viețile și mesajele.