Una dintre întrebările „adevărate”
ale elevilor, pe care am auzit-o destul de mult de-a lungul anilor se referă la
cât de mult contează viața personală pentru cel care scrie. Întrebările
adevărate sunt, fără îndoială, cele care reflectă o frământare interioară
reală, în directă legătură cu nevoia de așezare și asumare a unor repere
esențiale atât în plan cognitiv, cât și moral. Le spun, de regulă, că tot ce e
scris e trăit, într-o formă sau alta, cu condiția ca literatura să nu fie
negustorie (scrisă cu gândul vandabilității ei). Și cu condiția să nu reducem
viața personală la ce scrie într-un curriculum vitae. Iată, spre exemplu,
nuvela lui Caragiale, „La hanul lui Mânjoală” din manualul Humanitas de clasa a
noua. Eroul n-are nicio legătură cu autorul, în privința dosarului personal: e
un Fănică în drum spre casa fetei cu care urmează să se logodească; nu mai
ajunge, fiindcă, trecând pe la un han, cade în mrejele unei hangițe frumoase. E
scos cu forța de-acolo, logodit cu forța, căsătorit cu forța. Și totuși...
Iată-l pe Caragiale făcând ochi dulci unei coane Marghioale nu dintr-un han
aproape de Hăculești, ci într-o cârciumă, pe lângă Cișmigiu; episodul este
folosit de Andrei Oișteanu ca exemplu pentru distanța comică dintre codul
amoros arhaic și acela modern:
„În acest limbaj încifrat, rural și premodern, a-i
declara unei fete, de pildă, că îți plac pletele sau ochii ei avea o
semnificație erotică mult mai puternică decât în limbajul nostru, urban și
modern. În secolul al XIX-lea, în comunicarea folosită în mahalalele orașelor,
au supraviețuit unele <fosile vii> de acest tip. Dacă nu cunoșteai aceste
coduri culturale, puteai ușor să faci gafe scandaloase. I.L. Caragiale, de
pildă, un împătimit al vieții de mahala, a avut parte de o asemenea experiență,
pe care i-a relatat-o poetului Panait Cerna. Aflându-se odată într-o cârciumă
din spatele Grădinii Cișmigiului, Caragiale a complimentat-o pe crâșmărița bine
făcută, uitându-se <lung și galeș la dânsa>>
– Strașnici ochi ai, coană
Marghioalo!
Spre
surprinderea dramaturgului, s-a produs o mare confuzie de mesaj. Frumoasa coană
Marghioala i-a răspuns panicată lui Caragiale, ca și cum acesta i-ar fi propus
direct să se culce cu ea:
–
Nu, nu se poate, coane Iancule, că mi-e frică de bărbatu-meu.” (Sexualitate și societate)
Replica a trecut exact așa în nuvelă. În plus, a ajuns
laitmotiv. Bărbatul a dispărut (murise cu mulți ani înainte), coana Marghioala
a rămas frumoasă, de fapt s-a făcut mai frumoasă odată ce libertatea fusese câștigată,
conu Iancu alias Fănică s-a bucurat cum se cuvine destul timp de această
frumusețe. Dar nici în fantezie nu poți să fugi de brațul lung și aspru al realității,
așa că Marghioala a pierit într-un incendiu ca orice vrăjitoare și tânărul s-a
așezat la casa lui ca să nu mai umble prin tot felul de locuri primejdioase
unde se-ncurcă viețile și mesajele.