28 aug. 2017

Despre școală, din nou, degeaba

http://desene-pereti.ro/picturi-gradinite/luceafarul-oradea/
            Pentru Montaigne, sunt esențiale, în educație, cunoașterea copiilor și talentul de a face totul ținând cont de înclinațiile lor și de dificultățile pe care le întâmpină. În termenii de astăzi, esențială este individualizarea. El a avut parte de ea până la un moment dat. Tatăl lui, nobil și primar în Bordeaux, i-a adus de la cea mai fragedă vârstă un profesor german care să-l învețe latina. Profesorul era asistat de alți doi, fiindcă e mult de lucru. Latina a fost învățată cum înveți limba maternă, până pe la șase ani. Părinții și servitorii mai apropiați vorbeau cu el doar în latină. Așa de mult se latiniza în casă și prin împrejurimi, încât, spune scriitorul, au intrat în uz în zonă câțiva termeni care numesc unelte. Tot atunci a luat și lecții de limba greacă. Totul „fără metodă, cărți, gramatică sau reguli, fără bici și fără lacrimi.” Așa s-a născut bucuria de-o viață a frecventării cărților de istorie și de poezie, cu precădere. A urmat apoi, între șase și treisprezece ani colegiul din Guyenne, cel mai bun din Franța cu câțiva profesori eminenți. Rezultatul: „aucun fruit que je puisse à présent mettre en compte.” (nimic care să conteze). În plus, latina lui era mai nesigură decât la șase ani.
            S-ar putea obiecta că Montaigne era un elev excepțional, nepotrivit pentru studiul alături de alții (să nu-i zicem școală de masă, căci nu era decât o formă incipientă). Nu e chiar așa. Tot el se portretizează adesea: moale, adormit, leneș, lent în gândire, nu prea inventiv, cu o memorie precară. Cam ce-ar fi excepțional? „Riscul nu era să fac ceva rău, ci să nu fac nimic. Nimic nu anunța că voi ajunge un om rău, ci unul inutil.” Concluzia cred că este valabilă pentru o bună parte dintre noi. Toți avem nevoie de un profesor sau mai mulți care să ne-ndrume și ne vegheze, să ne scoată din lenea noastră naturală.  Să ne antreneze doar pe noi. Nici atunci nu există însă garanția deplină că educația primită va fi exact aceea de care avem nevoie, că ne va face să creștem cu adevărat și să ne simțim bine în pielea noastră și în lume. Sunt șanse multe, cred.  

            E posibil așa ceva într-un învățământ de masă? Individualizarea este o mare minciună pe care pedagogia contemporană o promovează insistent. Prăpastia dintre discursul despre școală și școală capătă, de aceea, forme ilariant-grotești în sistemele de învățământ aflate în plină derivă, cum e al nostru. Educația se face la noi, individualizat, în felul următor: un profesor are în grijă, săptămânal, între 150 și 500 (sau mai mulți) de elevi. După noroc; și al lui, și-al lor.

17 aug. 2017

„...sages ne pouvons-nous être que de notre propre sagesse”*




Estampe de Montaigne, Thomas Le Leu, 1608
                       
            Unul dintre foloasele citirii sau recitirii clasicilor este să constați că ceea ce agită astăzi spiritele și intră în categoria subiectelor la modă le-a agitat și altădată. Cu alte cuvinte, mai ales în materie de vulnerabilități esențiale, lucrurile noi sunt, adesea, foarte vechi. Iată ce spune Montaigne în prima carte a Eseurilor despre educație:
            1. Un tip uman răspândit printre educatori este pedantul: „quand je demande ce qu’il sait, il me demande un livre pour me le montrer” („când îl întreb ce știe, îmi cere o carte ca să-mi arate”). Cunoașterea altora umple vidul propriei minți.
            E un tip uman rar azi, la noi cel puțin, mai ales în forma lui renascentistă, pentru că din cunoașterea altora și din contactul compulsiv cu cărțile n-a mai rămas decât amintirea (contactul sporadic și haotic). Există, totuși, frecvent o pedanterie a timpului și a locului care se manifestă prin morga propriei discipline a cărei stăpânire (atât cât e...) te așază deasupra muritorilor de rând (elevilor). Aș preda toată viața Sadoveanu, doar Sadoveanu, a zis odată o specialistă în Sadoveanu. Mai contează că s-ar putea să fie prea puțin și că unii au nevoie de altceva?
            2. Nimic nu e mai contrar educației decât a memora ce-au spus sau au gândit alții și-atât. „Nous ne travaillons qu’à remplir la mémoire, et laissons l’entendement et la conscience vide.” („Nu ne străduim decât să ne umplem memoria, înțelegerea și conștiința, nu.)  A ști tot felul de lucruri nu înseamnă a fi educat.
            După cincisprezece-șaisprezece ani de școală (pe vremea lui), tânărul se-ntoarce acasă mândru de latina și greaca lui, încrezător în el până la infatuare. Ce a câștigat stând atâția ani la școală? „Son latin”, „son grec” și fudulia. „Il en devait rapporter l’âme pleine, il ne l’en rapporte que bouffie; et l’a seulement enflée au lieu de la grossir.” („El ar fi trebuit să vină acasă cu sufletul plin, nu vine decât cu el balonat; l-a umflat în loc să-l crească.”). Și acum se-ntâmplă, mutatis mutandis, tot cam așa. De fapt mai rău. E mult mai dăunător să tocești texte de tot felul ca să le reproduci la examene decât să-nveți latina și greaca doar ca să le știi. Educația e în altă parte. (va urma)
            *nu putem fi înțelepți decât prin noi (prin propria înțelepciune)



3 aug. 2017

2666

Roberto Bolaño, „2666”
            Un roman mare, peste 1000 de pagini în ediția de la Univers. Am citit pe-ndelete primul volum, al doilea în ritm ceva mai rapid, iar pe ultimul pe ici, pe colo. Nu are rafinamentul unui LLosa sau Kundera, spre exemplu. Mi se pare supralicitat; altfel, fără îndoială, un autor remarcabil, mai ales când e vorba de tabloul societății mexicane: sărăcie, corupție, violență. Al doilea volum prezintă într-un limbaj aparent sec câteva din cele vreo două sute de crime reale comise asupra unor femei, prin 1993-1996, în Santa Tereza, un oraș aproape de granița cu SUA. În comparație cu nebunia și cruzimea lumii reale, istoria căutării unui scriitor de cei care se ocupă de opera lui, patru profesori universitari, este ridicolă. Are isteria fanilor din lumea sportului, mai puțin bucuria reală a competițiilor. De altfel, tot ceea ce ține de tema autorului și a literaturii este tratat parodic. S-ar zice că artei nu-i mai rămâne decât să depună mărturie când se hrănește din infern, iar artistului să se smerească (să se uite pe sine).

            „La o săptămână după ce s-a găsit cadavrul fetiței de treisprezece ani lângă El Obelisco, a fost găsit corpul fără viață al unei fete de aproximativ șaisprezece ani pe marginea șoselei care duce la Cananca. Moarta avea un metru șaptezeci, părul metru și lung și era slabă. Avea doar o rană făcută cu o armă albă, în abdomen, adâncă, rană care literalmente i-a străpuns corpul. Dar moartea, după părerea medicului legist, s-a produs prin strangulare și ruperea osului hioid. Din locul unde s-a găsit cadavrul se puteau vedea o serie de dealuri scunde și case împrăștiate de culoare galbenă sau albă, cu acoperișuri joase și pe ici, pe colo câte-o magazie industrială unde fabricile își păstrau piesele de rezervă, și drumuri care ieșeau din șosea și se pierdeau ca niște vise, fără motiv, nici cauză. Victima, după părerea poliției, era, probabil, o autostopistă care mergea la Santa Tereza și care fusese violată. Toate încercările de a o identifica au fost în zadar și cazul s-a închis.”

26 mar. 2017

Genul liric, pe vremea lui Stalin și-n zilele noastre


            În romanul Ludmilei Ulițkaia, „Imago”, un profesor de română avea obiceiul să intre în în clasă, la a șasea, recitând o poezie (de altfel, asta făcea mai tot timpul). Într-o zi a lunii martie, în 1953, fericit că tocmai se anunțase la radio că Stalin era bolnav (el știa că murise deja), începe chiar din prag  „Odă pentru Anaktoria” de Sappho. După ce termină:
„ – Ei, și-acum, cine-mi spune ce e poezia lirică?
– E despre dragoste, spuse unul mai curajos.
– Așa e, dar răspunsul nu-i complet. Poezia lirică se referă la toate trăirile oamenilor, la viața lor sufletească. Cuprinde și dragostea, bineînțeles. Și tristețea, și singurătatea, și despărțirea de omul drag. Și nu numai de om... Iată și o poezie celebră, scrisă tot înaintea erei noastre, despre moartea unei vrăbiuțe. Nu glumesc...
            Plângeți, zeițe pline de grație și iubire,
            Și plângeți voi, cei de Grații iubiți.
            Vrăbiuța dragă a Lesbiei a murit,
            Preaiubita ei vrăbiuță a murit.
            Mai dragă îi era decât lumina ochilor,
            Mai dulce decât mierea îi era...”

Iată același personaj – genul liric – în zilele noastre, dar nu la ruși, la noi. În cel mai bun manual de gimnaziu (Humanitas),  tot la clasa a șasea – am copiat programa stalinistă? – : < Opera lirică este opera în care  „eul” resimte o stare și și-o exprimă, în vreme ce în opera epică un narator povestește ceva.”
            1. Opera e opera... (fără-ndoială).
            2. Care eu? Ei, care eu... Știți dumneavoastră.
            3. Eul acela nu simte ceva, cum ar fi o tristețe la moartea unei vrăbiuțe, ei, nu, resimte o stare, carevasăzică e mult mai deștept.
            4. Și și-o... (Șiși-ul este paronimul șișului – diferență de un sunet)
            5. Ce-are a face opera epică care e și ea o operă în context?

           

P.S. Profesorul Ludmilei Ulișkaia este minunat. Nu doar că explică omenește ce trebuie explicat, dar se mai și distrează de unul singur. Să reciți poezie lirică de Sappho, la moartea dictatorului, unor puberi care acum descoperă sexul și nu prea știu pe ce lume trăiesc e de tot hazul.


15 ian. 2017

Vă place Eminescu? Școala ca dans exotic



            Nu știu dacă vă place, mie îmi place, dar asta n-are nicio legătură cu importanța lui, asta ține de sensibilitatea mea și de modul meu de-a gândi. Este o experiență strict personală, prin urmare. În plus, nu-mi place de-a valma, nu confund chinuita „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” cu „Rugăciunea unui dac” sau cu atâtea alte texte extraordinare prin performanța muzicală a limbii și prin  expresia profundă a sentimentului tragic al existenței (viața e de nesuportat, e preferabilă „eterna pace”), prima de acest fel în cultura română. Și nu mă gândesc decât la literatura lui, las la o parte gândirea politică în legătură cu care întrebarea este cu totul deplasată. Putem să gândim la fel sau nu (în ce mă privește, nu), ce-are a face plăcerea cu asta?
            Ieri, la zi aniversară, am aflat că Eminescu este foarte iubit de școleri (cum ar zice confratele lui de glorie, Caragiale, pe care, după cum se știe, îl iubim mult mai puțin). Nici nu bănuiam cât de mult îl iubesc. I-au cântat, i-au recitat versurile, cu duioșie sau îngândurare, imitându-i pe adulții care au impus deja o tradiție. E foarte greu de recitat Eminescu, nu e un poet al declamației, sună mai bine în intimitate decât pe scenă. Dar nimic nu-l falsifică mai profund ca duioșia și îngândurarea unor mari actori care-l recită de parcă ar transmite nu știu se semnale profetice și ezoterice dintr-o galaxie aflată la mulți ani-lumină de Pământ. Nu știm să celebrăm nimic. Între cultul valorilor și desființarea lor, există și un dialog cu ele, mai temperat și mai nuanțat, care ne rămâne inaccesibil. Acest dialog se-nvață în școală și-n afara ei. El ar putea include și întrebarea dacă vă place Eminescu, modulată dubitativ, nu imperativ, ca să respectăm dreptul celuilalt de a spune „da” sau „nu” sau „și da. și nu” sau „nu știu” sau cine știe cum. Și, evident, întrebarea ar trebui pusă celor care l-au citit, nu celor care au citit ”Lacul” (se studiază parcă prin clasa a șaptea) .

            Una dintre obsesiile presei din ultima vreme în legătură cu receptarea literaturii în școală este dacă literatura română le place sau nu le place elevilor. Tradiționaliștii nu concep că n-ar putea să le placă (cu condiția să aibă profesori pasionați), progresiștii cred că nu mai corespunde sensibilității și minții tinerilor conectați la satul global. Eu, care o predau de peste treizeci de ani, constat că nu există acești elevi cărora să le placă sau să nu le placă. Există niște tineri foarte diferiți între ei (exact ca adulții) și-n absența unor cercetări statistice riguroase n-ajungi la nicio concluzie (în afara acelora de bun-simț, verificabile, spre exemplu, prin procentele de vânzare ale cărților de poezie). Și mai constat că acești tineri (ai mei, cel puțin)  așteaptă de la profesor să-i ajute să-l înțeleagă pe Eminescu, dintr-un sentiment al datoriei, contractual (au venit la școală să-nvețe) și pentru că vor să știe și să înțeleagă și, poate, să se-nțeleagă (școala îi poate ajuta în mică măsură în privința asta). Plăcerea nu este un criteriu serios pentru un spațiu public civilizat. Dacă nu scăpăm de obsesia asta, s-ar putea ca la viitoarele examene de definitivat, profesorii de română să aibă de pregătit dansuri exotice pe versuri eminesciene.

11 ian. 2017

             Cu Harap-Alb la proba școlii
            Am corectat teze la clasa a X-a, trei clase (nu sunt clasele mele, la noi teza e unică, un fel de examen), în jur de 90 de lucrări. Un eseu despre basmul cult („Povestea lui Harap-Alb” de Creangă face toată lumea). Lucrările, fără nicio excepție, merg pe ideea bildungsromanului. Eroul este tânărul neștiutor, naiv, sensibil, supus greșelii. Spânul este mentorul sau pegagogul rău, Sfânta Duminică și calul, pedagogii buni. Probele au caracter inițiatic. Harap-Alb evoluează social, psihologic și moral, Nu există doar conflictul exterior (cu răul: Spânul și Împăratul Roș), ci și unul interior al unui „personaj înscris pe drumul propriei deveniri”. Când se îndrăgostește de fata împăratului Roș pe care o pețise pentru Spân trăiește drama lui Tristan („un conflict interior specific romanelor medievale între iubire și onoare”).
            De interpretarea asta (care mie mi se pare aberantă) cu bildungsromanul vorbesc toate manualele și cărțile de comentarii, dar vorbesc și de altele. Programa de română și manualele mai normale insistă asupra ideii că receptarea unui text literar este variată, că nu lucrăm cu formule matematice aici, ci cu idei, sensibilități, perspective personale, dar argumentate. În cazul lui Creangă se discută destul de mult umorul și carnavalescul, cel puțin la fel de mult ca povestea asta discutabilă cu maturizarea unui erou care la sfârșit este omorât de Spân și înviat de altcineva. De altfel, finalul e tipic pentru intenția umoristică: de fiecare dată, împins de la spate să-nfrunte răul, eroul înspăimântat de ce i se-ntâmplă, iese la liman doar asistat. Cu alte cuvinte, nu e în stare să facă nimic singur. Ca tot omul, de altfel. În plus, nu e vorba de nicio evoluție, nici explicită, nici sugerată. Comportamentul lui Harap-Alb este exact același de la început până la sfârșit, astfel încât transformarea unui basm comic într-o dramă ezoterică nu se explică decât prin lipsa desăvârșită de umor a felului în care se face literatura în școală. Iată în ce constă conflictul interior între dragoste și onoare:
            „Sălățile din Grădina Ursului, pielea și capul cerbului le-a dus la stăpânu-său cu toată inima. Dar pe fata împăratului Roș nu-i venea s-o ducă, fiind nebun de dragostea ei. Căci era boboc din luna lui mai... Sau, cum s-ar mai zice la noi în țărănește, era frumoasă de mama focului...”
            Deci nu-i venea s-o ducă, dar a dus-o, fiindcă asta-i schema basmului. Și când a ajuns acolo, fata, mai vitează decât el, i-a spus spânului că e spân, nu fecior de impărat și spânul s-a supărat pe Harap-Alb, nu pe ea, și l-a omorât. Dacă o simplă dorință (să nu dea fata din mână) a ajuns conflict interior de cavaler medieval, atunci la anul o să aflu că Creangă este precursorul Virginiei Woolf.
            Există, în școală, un apetit enorm pentru gravitate, adevăruri ultime, valori și morală. Numai când se discută mari texte sau mari autori și se dau lucrări. Tânărul Harap-Alb se maturizează asistat de lumea întreagă, spun lucrările (tatăl, Sfânta-Duminică, calul, Spânul și toate celelalte personaje), principala lecție fiind a supunerii și a învățatului din greșeli. Asta este de fapt pedagogia școlii de azi, nu a lui Creangă. Ea exclude veritabila maturizare, exclude râsul de tot ce e caraghios sau strâmb pe lume, atât de prezent în lumea adevăratului Harap-Alb („Râzi, tu, râzi, Harap-Alb!”)
            Și dacă tot e educativ să râdem, iată, în concluzie, cum a fost comentat Creangă de un elev pe care școala n-a reușit să-l inițieze (maturizeze):
            „Harap-Alb a plecat drept copil și a ajuns, cu ajutorul prietenilor și Sfintei Duminici, al calului nărăvaș, al tatălui său și al Spânului care a fost un rău necesar, un om matur, puternic.
            Băiatul, devenit bărbat, i-a arătat tatălui său că este în putință să fie împărat si să parcurgă drumul, inițiatic, între două capete ale pământului.
            Prietenii, tatăl și Sf. Duminică simbolizează ajutorul matern și patern făcut de către părinți belușului (bebelușului, probabil, n.m.) care este la-nceput de viață Harap-Alb. A fost ajutat și a devenit un bărbat, împărat. Acesta a domolit răul din Fata împăratului Roș, care i-a devenit soție.

            În concluzie, Harap-Alb este un personaj complex dintr-un basm cult. El ne arată că cu puțin ajutor poți să faci orice.”