15 ian. 2017

Vă place Eminescu? Școala ca dans exotic



            Nu știu dacă vă place, mie îmi place, dar asta n-are nicio legătură cu importanța lui, asta ține de sensibilitatea mea și de modul meu de-a gândi. Este o experiență strict personală, prin urmare. În plus, nu-mi place de-a valma, nu confund chinuita „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” cu „Rugăciunea unui dac” sau cu atâtea alte texte extraordinare prin performanța muzicală a limbii și prin  expresia profundă a sentimentului tragic al existenței (viața e de nesuportat, e preferabilă „eterna pace”), prima de acest fel în cultura română. Și nu mă gândesc decât la literatura lui, las la o parte gândirea politică în legătură cu care întrebarea este cu totul deplasată. Putem să gândim la fel sau nu (în ce mă privește, nu), ce-are a face plăcerea cu asta?
            Ieri, la zi aniversară, am aflat că Eminescu este foarte iubit de școleri (cum ar zice confratele lui de glorie, Caragiale, pe care, după cum se știe, îl iubim mult mai puțin). Nici nu bănuiam cât de mult îl iubesc. I-au cântat, i-au recitat versurile, cu duioșie sau îngândurare, imitându-i pe adulții care au impus deja o tradiție. E foarte greu de recitat Eminescu, nu e un poet al declamației, sună mai bine în intimitate decât pe scenă. Dar nimic nu-l falsifică mai profund ca duioșia și îngândurarea unor mari actori care-l recită de parcă ar transmite nu știu se semnale profetice și ezoterice dintr-o galaxie aflată la mulți ani-lumină de Pământ. Nu știm să celebrăm nimic. Între cultul valorilor și desființarea lor, există și un dialog cu ele, mai temperat și mai nuanțat, care ne rămâne inaccesibil. Acest dialog se-nvață în școală și-n afara ei. El ar putea include și întrebarea dacă vă place Eminescu, modulată dubitativ, nu imperativ, ca să respectăm dreptul celuilalt de a spune „da” sau „nu” sau „și da. și nu” sau „nu știu” sau cine știe cum. Și, evident, întrebarea ar trebui pusă celor care l-au citit, nu celor care au citit ”Lacul” (se studiază parcă prin clasa a șaptea) .

            Una dintre obsesiile presei din ultima vreme în legătură cu receptarea literaturii în școală este dacă literatura română le place sau nu le place elevilor. Tradiționaliștii nu concep că n-ar putea să le placă (cu condiția să aibă profesori pasionați), progresiștii cred că nu mai corespunde sensibilității și minții tinerilor conectați la satul global. Eu, care o predau de peste treizeci de ani, constat că nu există acești elevi cărora să le placă sau să nu le placă. Există niște tineri foarte diferiți între ei (exact ca adulții) și-n absența unor cercetări statistice riguroase n-ajungi la nicio concluzie (în afara acelora de bun-simț, verificabile, spre exemplu, prin procentele de vânzare ale cărților de poezie). Și mai constat că acești tineri (ai mei, cel puțin)  așteaptă de la profesor să-i ajute să-l înțeleagă pe Eminescu, dintr-un sentiment al datoriei, contractual (au venit la școală să-nvețe) și pentru că vor să știe și să înțeleagă și, poate, să se-nțeleagă (școala îi poate ajuta în mică măsură în privința asta). Plăcerea nu este un criteriu serios pentru un spațiu public civilizat. Dacă nu scăpăm de obsesia asta, s-ar putea ca la viitoarele examene de definitivat, profesorii de română să aibă de pregătit dansuri exotice pe versuri eminesciene.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu