Nu știu dacă vă place, mie îmi place, dar asta n-are
nicio legătură cu importanța lui, asta ține de sensibilitatea mea și de modul
meu de-a gândi. Este o experiență strict personală, prin urmare. În plus, nu-mi
place de-a valma, nu confund chinuita „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” cu
„Rugăciunea unui dac” sau cu atâtea alte texte extraordinare prin performanța
muzicală a limbii și prin expresia
profundă a sentimentului tragic al existenței (viața e de nesuportat, e
preferabilă „eterna pace”), prima de acest fel în cultura română. Și nu mă
gândesc decât la literatura lui, las la o parte gândirea politică în legătură
cu care întrebarea este cu totul deplasată. Putem să gândim la fel sau nu (în
ce mă privește, nu), ce-are a face plăcerea cu asta?
Ieri, la zi aniversară, am aflat că Eminescu este foarte
iubit de școleri (cum ar zice confratele lui de glorie, Caragiale, pe care,
după cum se știe, îl iubim mult mai puțin). Nici nu bănuiam cât de mult îl
iubesc. I-au cântat, i-au recitat versurile, cu duioșie sau îngândurare,
imitându-i pe adulții care au impus deja o tradiție. E foarte greu de recitat
Eminescu, nu e un poet al declamației, sună mai bine în intimitate decât pe
scenă. Dar nimic nu-l falsifică mai profund ca duioșia și îngândurarea unor
mari actori care-l recită de parcă ar transmite nu știu se semnale profetice și
ezoterice dintr-o galaxie aflată la mulți ani-lumină de Pământ. Nu știm să
celebrăm nimic. Între cultul valorilor și desființarea lor, există și un dialog
cu ele, mai temperat și mai nuanțat, care ne rămâne inaccesibil. Acest dialog
se-nvață în școală și-n afara ei. El ar putea include și întrebarea dacă vă
place Eminescu, modulată dubitativ, nu imperativ, ca să respectăm dreptul
celuilalt de a spune „da” sau „nu” sau „și da. și nu” sau „nu știu” sau cine știe cum. Și, evident, întrebarea ar trebui pusă celor care
l-au citit, nu celor care au citit ”Lacul” (se studiază parcă prin clasa a
șaptea) .
Una dintre obsesiile presei din ultima vreme în legătură
cu receptarea literaturii în școală este dacă literatura română le place sau nu
le place elevilor. Tradiționaliștii nu concep că n-ar putea să le placă (cu
condiția să aibă profesori pasionați), progresiștii cred că nu mai corespunde
sensibilității și minții tinerilor conectați la satul global. Eu, care o predau
de peste treizeci de ani, constat că nu există acești elevi cărora să le placă
sau să nu le placă. Există niște tineri foarte diferiți între ei (exact ca
adulții) și-n absența unor cercetări statistice riguroase n-ajungi la nicio
concluzie (în afara acelora de bun-simț, verificabile, spre exemplu, prin
procentele de vânzare ale cărților de poezie). Și mai constat că acești tineri
(ai mei, cel puțin) așteaptă de la
profesor să-i ajute să-l înțeleagă pe Eminescu, dintr-un sentiment al datoriei, contractual (au venit la școală să-nvețe) și pentru că vor să știe și să înțeleagă și, poate, să se-nțeleagă (școala îi poate ajuta în mică măsură în privința asta). Plăcerea nu este un criteriu serios pentru un spațiu public
civilizat. Dacă nu scăpăm de obsesia asta, s-ar putea ca la viitoarele examene
de definitivat, profesorii de română să aibă de pregătit dansuri exotice pe
versuri eminesciene.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu