http://desene-pereti.ro/picturi-gradinite/luceafarul-oradea/
Pentru
Montaigne, sunt esențiale, în educație, cunoașterea copiilor și talentul de a
face totul ținând cont de înclinațiile lor și de dificultățile pe care le
întâmpină. În termenii de astăzi, esențială este individualizarea. El a avut
parte de ea până la un moment dat. Tatăl lui, nobil și primar în Bordeaux, i-a
adus de la cea mai fragedă vârstă un profesor german care să-l învețe latina.
Profesorul era asistat de alți doi, fiindcă e mult de lucru. Latina a fost
învățată cum înveți limba maternă, până pe la șase ani. Părinții și servitorii
mai apropiați vorbeau cu el doar în latină. Așa de mult se latiniza în casă și
prin împrejurimi, încât, spune scriitorul, au intrat în uz în zonă câțiva
termeni care numesc unelte. Tot atunci a luat și lecții de limba greacă. Totul „fără
metodă, cărți, gramatică sau reguli, fără bici și fără lacrimi.” Așa s-a născut
bucuria de-o viață a frecventării cărților de istorie și de poezie, cu
precădere. A urmat apoi, între șase și treisprezece ani colegiul din Guyenne,
cel mai bun din Franța cu câțiva profesori eminenți. Rezultatul: „aucun fruit
que je puisse à présent mettre en compte.” (nimic care să conteze). În plus,
latina lui era mai nesigură decât la șase ani.
S-ar
putea obiecta că Montaigne era un elev excepțional, nepotrivit pentru studiul
alături de alții (să nu-i zicem școală de masă, căci nu era decât o formă incipientă).
Nu e chiar așa. Tot el se portretizează adesea: moale, adormit, leneș, lent în
gândire, nu prea inventiv, cu o memorie precară. Cam ce-ar fi excepțional?
„Riscul nu era să fac ceva rău, ci să nu fac nimic. Nimic nu anunța că voi
ajunge un om rău, ci unul inutil.” Concluzia cred că este valabilă pentru o
bună parte dintre noi. Toți avem nevoie de un profesor sau mai mulți care să
ne-ndrume și ne vegheze, să ne scoată din lenea noastră naturală. Să ne antreneze doar pe noi. Nici atunci nu
există însă garanția deplină că educația primită va fi exact aceea de care avem
nevoie, că ne va face să creștem cu adevărat și să ne simțim bine în pielea
noastră și în lume. Sunt șanse multe, cred.
E
posibil așa ceva într-un învățământ de masă? Individualizarea este o mare
minciună pe care pedagogia contemporană o promovează insistent. Prăpastia
dintre discursul despre școală și școală capătă, de aceea, forme
ilariant-grotești în sistemele de învățământ aflate în plină derivă, cum e al
nostru. Educația se face la noi, individualizat, în felul următor: un profesor are în
grijă, săptămânal, între 150 și 500 (sau mai mulți) de elevi. După noroc; și al
lui, și-al lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu