17 dec. 2017

Personajele mele

Diane de Poitiers, 1559, atelier François Clouet

                                 Gustave Flaubert, Doamna Bovary
                   Capodoperă a realismului european, Madame Bovary (1857) are în prim-plan un personaj memorabil. Emma se naște într-o familie de țărani înstăriți, este educată de călugărițe la o mănăstire și-apoi se căsătorește cu Charles Bovary, ofițer sanitar (un fel de asistent) în acea provincie normandă (Flaubert s-a născut la Rouen). Sumara educație primită în mănăstire îi hrănește firea sentimentală cu povești romanțioase: castele, cavaleri și domnițe, prinți și prințese, ținuturi exotice și iubiri nemuritoare. Odată căsătorită cu un bărbat cumsecade, ocupat zi de zi cu munca lui, nu atât din pasiune, cât din nevoie, descoperă destul de repede că se plictisește. De la plictiseală la frustrare,  la neliniște și deznădejde, drumul e destul de scurt. Doamna Bovary visează zadarnic, nerealist, o mare dragoste și o viață luxoasă, aristocratică. Nu știe că ele nu sunt la îndemâna oricui. Așa cum Don Quijote crede că morile de vânt sunt niște uriași, Emma Bovary așteaptă ca bărbații atrași de farmecele ei să fie niște cavaleri în stare să omoare și să moară pentru dragostea lor. Sigur că nu poate să fie așa. Charles, bonomul, este întruchiparea mediocrității domestice, Rodolphe și Léon, amanții ei, variantele donjuanești ale aceleiași suficiențe. Romanul lui Flaubert este istoria tragică a unei iluzii. E mai mult, fără îndoială, dar Emma a făcut carieră post-mortem datorită lipsei ei de luciditate (orbul cu ochii o rană, care-i iese în cale uneori, când se-ntoarce acasă din drumurile păcătoase, este fatalitatea; o sperie îngrozitor, intuiește că are mare legătură cu ea, dar ce să facă cu adevărul?) 
·         Bovarism, bovaric – termeni care numesc chiar această tendință de a trăi într-o iluzie (de a fugi de realitate)

                   P.S. O ciudată amintire personală în context: în Normandia am văzut numeroase case din piatră acoperite cu ardezie, neagră, lucioasă, de parcă ar fi fost umedă, tocmai spălată de ploaie. Impresia era ...răcoroasă. Iată un fragment din roman, o dovadă în plus că iluziile mari sau mici sunt hrana noastră zilnică (la concurență cu realitatea): Les ardoises laissaient tomber d’aplomb une chaleur lourde, qui lui serrait les tempes et l’étouffait...