O
iubire veșnică
Florentino Ariza s-a îndrăgostit de
Fermina Daza la 18 ani. Fermina Daza avea 13. Florentino era curier la poștă:
după ce i-a înmânat lui Lorenzo Daza, tatăl Ferminei, o telegramă, a trecut, la
plecare, pe lângă o încăpere cu fereastra deschisă și a văzut-o. Ea l-a privit
din întâmplare și el s-a îndrăgostit pe viață.
Florentino i-a făcut curte epistolară
de la 18 la 22 de ani, în stil trabaduresc. În aprilie, când migdalii sunt în
floare (albă) i-a inmânat prima scrisoare pe care Fermina a acceptat-o ezitând.
Cu mirosul de migdale amare începe romanțul, mirosul cianurii de aur, al
iubirilor neconsumate și-al sinucigașilor. Și mai greu a acceptat o camelie,
floarea logodnei. A fost nevoie de patru ani de scrisori lungi: Florentino,
mare consumator de poezie și interpret de serenade prin parcuri și prin
cimitirul săracilor, imita în ele limbajul preferat al poeților din colecția „Biblioteca
populară” (o colecție de succes, număra la data aceea vreo optzeci de volume).
Fermina îi răspundea în grabă, fie din cauza vârstei fragede, fie din cauza
fricii (scria pe ascuns, la toaletă). Cea mai lungă scrisoare a ei, cred, a
fost ultima, scrisoarea prin care a acceptat căsătoria: „De acord, mă mărit cu
dumneata, dacă-mi promiți că nu mă silești să mănânc vinete.”
Căsătoria n-a fost posibilă: Lorenzo Daza,
negustor de catâri, analfabet și singur (îi murise nevasta), a refuzat
categoric. Fermina Daza, frumoasă, mândră și deșteaptă, trebuia să ajungă o
mare doamnă în Cartagena, pe coasta Caraibilor. Și a ajuns. S-a căsătorit cu
doctorul Juvenal Urbino, personalitate charismatică: aristocrat cu studii pariziene,
inițiator al unor mari proiecte de modernizare sanitară, științifică și
artistică a orașului (teatrul de operă a
avut cel mai trainic succes). A fost de cele mai multe ori fericită. În
răstimpuri se simțea vag vinovată gândindu-se la strania ei legătură cu
Florentino.
Dar Florentino n-a renunțat. A
așteptat-o cincizeci și unu de ani, nouă luni și patru zile. A urmărit-o ca o umbră. A avut răbdare. Nu degeaba. În cele din urmă,
Fermina a cedat. Văduvă, singură, bătrână. Și iată-l
alături de Fermina, într-o noapte, singuri, pe un vapor:
Atunci el o privi și o văzu
goală până la brâu, întocmai așa cum și-o închipuise. Avea umerii zbârciți,
sânii căzuți, iar pielea de pe coaste era palidă și rece, ca de broască. Ea își
acoperi pieptul cu bluza și stinse lumina. Atunci el se ridică și începu să se
dezbrace pe întuneric, azvârlind hainele peste ea, în timp ce ea i le arunca
înapoi printre hohote de râs.
Au rămas mult timp întinși pe spate în pat, el, din ce în
ce mai năucit, pe măsură ce i se risipeau aburii beției, ea, liniștită, aproape
abulică, dar rugându-se să n-o bufnească râsul din senin, așa cum i se întâmpla
ori de câte ori dădea pe gât mai multe pahare de rachiu decât se cuvenea. Ca să
le treacă timpul mai ușor, au început să vorbească despre viețile lor atât de
diferite, despre faptul neverosimil că se aflau goi în bezna unei cabine pe pe
un vapor eșuat, când mai firesc ar fi fost să se gândească la moarte.
Iubirea veșnică e o parodie. Nu prea
știm bine a ce sau a cui. Seamănă cu credința, doar că dumnezeul ei se descompune
zi de zi și exală un miros tot mai puternic de migdale amare.