„ – Auzi, măi leneșule; te
prinzi să moi posmagii singur ori ba?
– Ba, răspunse leneșul. Trageți mai bine tot înainte! Ce
mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!”
Leneșul lui Creangă este atât de leneș, încât nici să mănânce
fără ajutorul cuiva nu este în stare („Povestea unui om leneș”). Nu este unul
comun, devreme ce orice gest care l-ar scoate din inerție devine inaccesibil,
nevoia de a nu face nimic fiind mult mai puternică decât instinctul
supraviețuirii. Sătenii se hotărăsc să-l spânzure, așa cum altădată spartanii
își aruncau pruncii nevolnici în prăpastie (nu știm dacă e mit sau adevăr
istoric, dar e suficient că gândul la așa ceva există). De ce nu-l lasă în
plata Domnului? Oricum s-ar fi stins încet-încet de foame. Ca să nu prindă și
alții gustul lenevirii („pentru a nu mai da pildă de lenevire și altora”). Este chiar atât de mare pericolul? Ce contează câțiva inși abulici, depresivi,
incapabili să supraviețuiască într-o comunitate atât de harnică și de hotărâtă? Cum este vorba doar de „o poveste”, nu de o
proză realistă, asemenea întrebări nu par tocmai potrivite. Poveștile
schematizează și exagerează. Munca este binele, lenea este răul. Munca spânzură
lenea. Și totuși...
Povestea e mai ciudată decât basmele veritabile. Leneșul
are filozofia lui. În drum spre spânzurătoare, o cucoană se oferă să-l
hrănească toată viața cu posmagii din hambarul ei plin de posmagi. Omul nostru
nu este deloc încântat: mai trebuie și înmuiați, mestecați, înghițiți. Atâta
efort pentru „o pustie de gură”. Asta-i viață? Nu se poate fără posmagi și fără grija lor? Tot
mai bună spânzurătoarea.
Un cuplu se hârjonește undeva, cândva. El cerșește un
sărut, ea îi arată degetul mijlociu, rostind o replică rămasă în memorie din
copilărie, dar nu mai știe nimeni de unde: „Muieți-s posmagii?” Muncește, dacă poftești așa ceva. Străduiește-te.
Nu e gratis. Nici măcar un sărut.
