La
douăzeci de ani, Ferdinand Bardamu este un tânăr cu o evidentă vocație de
outsider, nu vede cu ochi buni norma socială (establishmentul), crede că înregimentarea
ascunde o păcăleală enormă, istorică. Ii rezumă lumea metaforic unui prieten la
o cafea în Piața Clichy: „une grande galère” la care
tragem toți („on travaille”), fără altă răsplată decât mizeria, violența și
minciuna. Deasupra, pe punte se află, în largul lor stăpânii ( les maîtres) Un „anarhist”,
îl califică prietenul la fel de tânăr și el. Numai că el crede în geniul
Franței, în Raymond Poincaré, președintele ei, în dragoste și-n toate lucrurile care ar
putea să-ți facă viața asemănătoare cu a majorității.
Întâmplarea
face ca tocmai atunci să treacă prin fața cafenelei un regiment cu un colonel
în frunte. Colonelul pare gentil și vesel și Ferdinand obosit de discuție,
conciliant de felul său, este prins subit de un entuziasm care-l face să se
alăture ostașilor în marșul lor spre frontul Primului Război Mondial. Să vadă
cine are dreptate. Subitul impuls eroico-patriotic dispare rapid când se termină defilarea și muzica.
Urmează
apoi un lung traseu al maturizării imposibile, cu probe pe care nu le va trece
altfel decât fugind, dezertând din război, dintr-o colonie africană, din America
dolarului, dintr-o periferie pariziană ca să ajungă în alta, ultima, ca medic
la o casă de nebuni. Ultimul refugiu este cel mai confortabil, singurul
refugiu, de fapt.
Nihilism, anarhism, cinism?
Ferdinand este tulburat de câte ori întâlnește un om bun. Rar se-ntâmplă,
undeva în junglă, la un bordel american, la azilul lui de nebuni. Criteriul
este simplu și sigur: sacrificiul pentru un altul, simplu, discret, ca și cum
nici nu se poate altfel. Întrebat de ce este atât de nemilos, scriitorul spune
mai mereu că pe el îl interesează stilul, nu altceva. Într-un interviu din 1957 (https://www.youtube.com/watch?v=GOAuUIUR01g)
vorbește despre
flaubertiana angoasă a frazei perfecte („les affres du styl”). Are dicția
proastă, vocea gâtuită, cu pauze, în contrast șocant cu aceea a
intervievatorului, clară, sigură, elegantă. În scris, nu-i așa. E ferm,
convingător, strălucit. Iată câteva probe dintr-o carte mare:
Le rôle de paillasson admiratif est à peu près le seul dans lequel on se tolère d’humain à humain avec quelque
plaisir.
Il offrait à cette
petite fille lointaine assez de tendresse pour refaire un monde entier et cela
ne se voyait pas.
Le supplice esthétique
du pauvre est donc interminable? Encore plus tenace que sa faim?
La vérité de ce
monde c'est la morte. Il faut choisir, mourir ou mentir.
