Theodor Aman, „Flori (Natură moartă)”

                                                       Sărbătoarea verii

Drăgaica sau Sânzienele, sărbătoarea populară a solstițiului de vară din 24 iunie, are în centru personaje din categoria ielelor, himere ale văzduhului, ale apelor și, mai ales, ale pământului și vegetației.

Despre drăgaică vorbește primul, se pare, Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae”: în vremea în care grânele încep să se coacă, un alai compus din fete, în frunte cu cea mai frumoasă dintre ele, împodobită cu o cunună din spice și cu multe marame, străbate ogoare și sate, dansând și cântând.  Drăgaica intră în seria acelor sărbători și practici magice prin care se celebrează fertilitatea pământului și, în general, tot ceea ce rodește. În scenariul mitic al sânzienelor este mai vizibilă funcția apotropaică (= protecție de duhurile rele) a sărbătorii. Mănunchiuri de flori numite chiar așa, sânziene (Gallium verum), se pun la ferestre, la porți sau la streșinile caselor în acest scop. Sunt flori consacrate Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoarea creștină din aceeași zi. În „Istoria credințelor și ideilor religioase”, Mircea Eliade avansează ipoteza provenienței numelui de la Sancta Diana, zeița romană a vânătorii.

Există destule ecouri ale acestui imaginar mitic în literatură, nu atât ale sărbătorii, cât ale câtorva toposuri: asocierea fertilității htonice cu frumusețea feminină, panerotismul (nu în sensul gender), dansul ca expresie a freneziei vitale și, mai ales, surpriza acorporalului. Drăgaica, sânzienele, ielele, cu precădere, nu sunt imagini ale abundenței fizice, femei trupeșe, eventual rubensiene, dimpotrivă. Ultimele dintre ele, închipuite goale sau acoperite de veșminte transparente, în lumina lunii pline, rămân niște fantasme. Lumina intensă nu dezvăluie, ascunde ceea ce ar putea căpăta consistența cărnii, ceea ce ar putea evoca nefericitul destin biologic al ființelor obișnuite. Epifanii ale unei realități inaccesibile, dar și fantasme ale frumuseții umane care nu se reduce niciodată la corporal. E nevoie totdeauna de o strălucire dintr-un dincolo greu de definit. Poezia eminesciană absoarbe în forma cea mai profundă această intuiție arhaică a faptului că nu trupul în sine are legătură cu frumusețea sau nu suficient de mare. Oricine poate observa distanța dintre această viziune care a marcat și marchează încă marea cultură, pe de o parte, și supralicitarea comercială, grotescă, a corporalului din vremea noastră, pe de altă parte.

Sărbătoarea propriu-zisă este tema a două romane: „Nopțile de Sânziene” (1934) de Mihail Sadoveanu și „Noaptea de Sânziene” (1955) de Mircea Eliade. La recitire, l-am preferat pe primul, chiar dacă ambele au prea la vedere tezele și, prin urmare, ratează, cred, scopul principal al ficțiunii narative: să spună o poveste credibilă, oricât ar fi ea de bizară sau fantastică. Totuși, ființele lui Sadoveanu rămân în memorie, chiar și în variantele lor mai modeste. Ca și extraordinara poezie a unei naturi-stihie.

Lumea țărănească sadoveniană este, s-a spus, o utopie. Superioară civilizației moderne a profitului, a banului, se supune naturii, încercând să conviețuiască în armonie cu toate făpturile. Împotriva inginerului francez care obține un contract de exploatare a frasinilor din pădurea Borza se dezlănțuie un război de gherilă la care participă oameni, păsări, animale, vântul, norii etc.  În noaptea de Sânziene se deschid cerurile și cine n-a fost contaminat de morbul civilizației poate înțelege limbajul celorlalte viețuitoare.

Spiritul locului, o Diană travestită într-o boieroaică tânără, descendentă din pecenegi, se numește Kivi Mavrocosti. Educația apuseană nu a îndepărtat-o de lumea în care s-a născut. Fratele ei, prieten al inginerului francez, este pasionat de aparatele zburătoare, dar are finalmente revelația faptului că sensul existenței nu trebuie căutat în văzduh, ci în adâncurile pământului. Cu alte cuvinte, autentică este metafizica htonică, a ritmurilor elementare ale vieții. Portretul lui Kivi din perspectiva unui narator omniscient și malițios, totalmente incorect politic, e savuros prin ironia la adresa cuceririlor civilizației în materie de arsenal feminin al seducției:

„Domnișoara Kivi Mavrocosti era o remarcabilă persoană cu silueta fină în unghiuri ascuțite, care vorbea cu ușurință toate limbile europene și practica toate sporturile. Ar fi fost mai frumoasă dacă ar fi părăsit moda grației moderne și ar fi acceptat punctul de vedere al lui Praxitel  în ceea ce privește șoldurile divinităților feminine. Însă era fire încăpățânată cu sclipiri metalice în ochi, și ținea să treacă prin viață ca o vargă de criță.” ( „criță” – oțel)

Idealul feminin al acestei lumi vechi e doar aparent altul. Perspectiva narativă principală lasă locul frecvent unor observatori-personaje cu principii estetice absolute, într-o fină comedie a naturii umane nedilematice. Portretul Sultanei, mama lui Kivi și a lui Lupu Mavrocosti aparține unor secerătoare din Necșeni, sat vasluian:

„Cucoana Sultana, mama acestui Lupușor, era o femeie așa de frumoasă, încât, când se ducea la Iași, se adunau boierii care de pe unde erau și se uitau la dânsa cu ochii holbați și cu gura cascată. Unde-i samănă ei domnița Kivi? Aceea era bine făcută, grasă și cu pielea albă. Numai dulceț și pui fript mânca.”

Kivi, amazoana, prefera, firește, vânatul.