Theodor Aman, „Flori (Natură moartă)”
Sărbătoarea verii
Drăgaica sau Sânzienele,
sărbătoarea populară a solstițiului de vară din 24 iunie, are în centru
personaje din categoria ielelor, himere ale văzduhului, ale apelor și, mai
ales, ale pământului și vegetației.
Despre drăgaică vorbește primul,
se pare, Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae”: în vremea în care grânele
încep să se coacă, un alai compus din fete, în frunte cu cea mai frumoasă
dintre ele, împodobită cu o cunună din spice și cu multe marame, străbate
ogoare și sate, dansând și cântând. Drăgaica intră în seria acelor sărbători și
practici magice prin care se celebrează fertilitatea pământului și, în general,
tot ceea ce rodește. În scenariul mitic al sânzienelor este mai vizibilă
funcția apotropaică (= protecție de duhurile rele) a sărbătorii. Mănunchiuri de
flori numite chiar așa, sânziene (Gallium verum), se pun la ferestre, la porți
sau la streșinile caselor în acest scop. Sunt flori consacrate Sfântului Ioan
Botezătorul, sărbătoarea creștină din aceeași zi. În „Istoria credințelor și
ideilor religioase”, Mircea Eliade avansează ipoteza provenienței numelui de la
Sancta Diana, zeița romană a vânătorii.
Există destule ecouri ale acestui
imaginar mitic în literatură, nu atât ale sărbătorii, cât ale câtorva toposuri:
asocierea fertilității htonice cu frumusețea feminină, panerotismul (nu în sensul
gender), dansul ca expresie a freneziei vitale și, mai ales, surpriza acorporalului.
Drăgaica, sânzienele, ielele, cu precădere, nu sunt imagini ale abundenței
fizice, femei trupeșe, eventual rubensiene, dimpotrivă. Ultimele dintre ele,
închipuite goale sau acoperite de veșminte transparente, în lumina lunii pline,
rămân niște fantasme. Lumina intensă nu dezvăluie, ascunde ceea ce ar putea
căpăta consistența cărnii, ceea ce ar putea evoca nefericitul destin biologic al
ființelor obișnuite. Epifanii ale unei realități inaccesibile, dar și fantasme
ale frumuseții umane care nu se reduce niciodată la corporal. E nevoie totdeauna
de o strălucire dintr-un dincolo greu de definit. Poezia eminesciană absoarbe
în forma cea mai profundă această intuiție arhaică a faptului că nu trupul în
sine are legătură cu frumusețea sau nu suficient de mare. Oricine poate observa
distanța dintre această viziune care a marcat și marchează încă marea cultură,
pe de o parte, și supralicitarea comercială, grotescă, a corporalului din
vremea noastră, pe de altă parte.
Sărbătoarea propriu-zisă este
tema a două romane: „Nopțile de Sânziene” (1934) de Mihail Sadoveanu și „Noaptea
de Sânziene” (1955) de Mircea Eliade. La recitire, l-am preferat pe primul,
chiar dacă ambele au prea la vedere tezele și, prin urmare, ratează, cred, scopul
principal al ficțiunii narative: să spună o poveste credibilă, oricât ar fi ea
de bizară sau fantastică. Totuși, ființele lui Sadoveanu rămân în memorie,
chiar și în variantele lor mai modeste. Ca și extraordinara poezie a unei
naturi-stihie.
Lumea țărănească sadoveniană
este, s-a spus, o utopie. Superioară civilizației moderne a profitului, a
banului, se supune naturii, încercând să conviețuiască în armonie cu toate
făpturile. Împotriva inginerului francez care obține un contract de exploatare
a frasinilor din pădurea Borza se dezlănțuie un război de gherilă la care
participă oameni, păsări, animale, vântul, norii etc. În noaptea de Sânziene se deschid cerurile și
cine n-a fost contaminat de morbul civilizației poate înțelege limbajul
celorlalte viețuitoare.
Spiritul locului, o Diană travestită
într-o boieroaică tânără, descendentă din pecenegi, se numește Kivi Mavrocosti.
Educația apuseană nu a îndepărtat-o de lumea în care s-a născut. Fratele ei,
prieten al inginerului francez, este pasionat de aparatele zburătoare, dar are
finalmente revelația faptului că sensul existenței nu trebuie căutat în văzduh,
ci în adâncurile pământului. Cu alte cuvinte, autentică este metafizica
htonică, a ritmurilor elementare ale vieții. Portretul lui Kivi din perspectiva
unui narator omniscient și malițios, totalmente incorect politic, e savuros
prin ironia la adresa cuceririlor civilizației în materie de arsenal feminin al
seducției:
„Domnișoara Kivi Mavrocosti era o
remarcabilă persoană cu silueta fină în unghiuri ascuțite, care vorbea cu
ușurință toate limbile europene și practica toate sporturile. Ar fi fost mai
frumoasă dacă ar fi părăsit moda grației moderne și ar fi acceptat punctul de
vedere al lui Praxitel în ceea ce
privește șoldurile divinităților feminine. Însă era fire încăpățânată cu
sclipiri metalice în ochi, și ținea să treacă prin viață ca o vargă de criță.”
( „criță” – oțel)
Idealul feminin al acestei lumi
vechi e doar aparent altul. Perspectiva narativă principală lasă locul frecvent
unor observatori-personaje cu principii estetice absolute, într-o fină comedie
a naturii umane nedilematice. Portretul Sultanei, mama lui Kivi și a lui Lupu
Mavrocosti aparține unor secerătoare din Necșeni, sat vasluian:
„Cucoana Sultana, mama acestui
Lupușor, era o femeie așa de frumoasă, încât, când se ducea la Iași, se adunau
boierii care de pe unde erau și se uitau la dânsa cu ochii holbați și cu gura
cascată. Unde-i samănă ei domnița Kivi? Aceea era bine făcută, grasă și cu
pielea albă. Numai dulceț și pui fript mânca.”
Kivi, amazoana, prefera, firește,
vânatul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu