Magritte, Fiul omului
„Sobru” este un cuvânt destul de cunoscut, chiar dacă
apare rar în comunicarea curentă. Întâmplarea a făcut să-i întreb de câteva ori
pe elevii mei ce înseamnă și-au știut (câțiva, cred, cei mai mulți păreau să
ezite). L-au asociat, de regulă, cu seriozitatea, ceea ce este adevărat, dar
sfera lui semantică este mai largă. Dacă vă uitați într-un dicționar de
sinonime, este explicat prin termeni care trimit mai mult la ideea de măsură:
cumpătat, echilibrat, chiar auster. Sau, în altă ordine de idei: simplu și
concis. Am avut în copilărie părinți, unchi, mătuși și profesori de la care,
odată cu alte lucruri, am învățat pe viu sobrietatea. M-a fascinat înainte de a
ști cum se numește. La școală, mai toți profesorii erau sobri. Vremuri de
demult! Adică domni și doamne. Cea mai dragă doamnă era pentru tot satul doamna
Boboc (nu cred că a îndrăznit să-i spună cineva vreodată tovarășa Boboc).
Profesoara mea de română care nu mai e printre noi. Făcea naveta de la
București zilnic și pierdea pe drum cam cinci ore. 15 ani. Îmi amintesc că o
singură dată în cei patru ani de gimnaziu s-a supărat, pentru că niște elevi fuseseră
cam obraznici, la altă oră, cu doamna de franceză (tot doamnă). Când a intrat
în clasă nu mai zâmbea. Atât. Enervarea era exclusă. Nu doar că era dovada lipsei
de măsură, dar ar fi fost dizgrațioasă. I-a luat pe cei doi copii cu ea și nu știu
unde i-a dus și ce le-a spus (făcut), dar i-a liniștit pentru toate orele care
au urmat. N-am întrebat, fiindcă m-am temut să nu aflu că nici sobrietatea nu
poate fi fără pată (cum nu e nicio calitate umană). Altfel era mereu veselă, fără
familiaritate de gașcă, deșteaptă cât să înțelegem bine lecțiile și viața, de o
eleganță discretă, cu toată naveta împovărătoare.
Cred că sobrietatea este obligatorie pentru un profesor.
Și mai cred că e din ce în ce mai rară. Se poartă stridențele, ostentația,
nervii, tonul ridicat, râsul gros, amiciția fără alegere (gașca), lecțiile
țipate (și de școală, și de viață).