Vă place Eminescu? Școala ca dans exotic

            Nu știu dacă vă place, mie îmi place, dar asta n-are nicio legătură cu importanța lui, asta ține de sensibilitatea mea și de modul meu de-a gândi. Este o experiență strict personală, prin urmare. În plus, nu-mi place de-a valma, nu confund chinuita „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” cu „Rugăciunea unui dac” sau cu atâtea alte texte extraordinare prin performanța muzicală a limbii și prin  expresia profundă a sentimentului tragic al existenței (viața e de nesuportat, e preferabilă „eterna pace”), prima de acest fel în cultura română. Și nu mă gândesc decât la literatura lui, las la o parte gândirea politică în legătură cu care întrebarea este cu totul deplasată. Putem să gândim la fel sau nu (în ce mă privește, nu), ce-are a face plăcerea cu asta?

            Ieri, la zi aniversară, am aflat că Eminescu este foarte iubit de școleri (cum ar zice confratele lui de glorie, Caragiale, pe care, după cum se știe, îl iubim mult mai puțin). Nici nu bănuiam cât de mult îl iubesc. I-au cântat, i-au recitat versurile, cu duioșie sau îngândurare, imitându-i pe adulții care au impus deja o tradiție. E foarte greu de recitat Eminescu, nu e un poet al declamației, sună mai bine în intimitate decât pe scenă. Dar nimic nu-l falsifică mai profund ca duioșia și îngândurarea unor mari actori care-l recită de parcă ar transmite nu știu se semnale profetice și ezoterice dintr-o galaxie aflată la mulți ani-lumină de Pământ. Nu știm să celebrăm nimic. Între cultul valorilor și desființarea lor, există și un dialog cu ele, mai temperat și mai nuanțat, care ne rămâne inaccesibil. Acest dialog se-nvață în școală și-n afara ei. El ar putea include și întrebarea dacă vă place Eminescu, modulată dubitativ, nu imperativ, ca să respectăm dreptul celuilalt de a spune „da” sau „nu” sau „și da. și nu” sau „nu știu” sau cine știe cum. Și, evident, întrebarea ar trebui pusă celor care l-au citit, nu celor care au citit ”Lacul” (se studiază parcă prin clasa a șaptea) .

            Una dintre obsesiile presei din ultima vreme în legătură cu receptarea literaturii în școală este dacă literatura română le place sau nu le place elevilor. Tradiționaliștii nu concep că n-ar putea să le placă (cu condiția să aibă profesori pasionați), progresiștii cred că nu mai corespunde sensibilității și minții tinerilor conectați la satul global. Eu, care o predau de peste treizeci de ani, constat că nu există acești elevi cărora să le placă sau să nu le placă. Există niște tineri foarte diferiți între ei (exact ca adulții) și-n absența unor cercetări statistice riguroase n-ajungi la nicio concluzie (în afara acelora de bun-simț, verificabile, spre exemplu, prin procentele de vânzare ale cărților de poezie). Și mai constat că acești tineri (ai mei, cel puțin)  așteaptă de la profesor să-i ajute să-l înțeleagă pe Eminescu, dintr-un sentiment al datoriei, contractual (au venit la școală să-nvețe) și pentru că vor să știe și să înțeleagă și, poate, să se-nțeleagă (școala îi poate ajuta în mică măsură în privința asta). Plăcerea nu este un criteriu serios pentru un spațiu public civilizat. Dacă nu scăpăm de obsesia asta, s-ar putea ca la viitoarele examene de definitivat, profesorii de română să aibă de pregătit dansuri exotice pe versuri eminesciene.

             Cu Harap-Alb la proba școlii

            Am corectat teze la clasa a X-a, trei clase (nu sunt clasele mele, la noi teza e unică, un fel de examen), în jur de 90 de lucrări. Un eseu despre basmul cult („Povestea lui Harap-Alb” de Creangă face toată lumea). Lucrările, fără nicio excepție, merg pe ideea bildungsromanului. Eroul este tânărul neștiutor, naiv, sensibil, supus greșelii. Spânul este mentorul sau pegagogul rău, Sfânta Duminică și calul, pedagogii buni. Probele au caracter inițiatic. Harap-Alb evoluează social, psihologic și moral, Nu există doar conflictul exterior (cu răul: Spânul și Împăratul Roș), ci și unul interior al unui „personaj înscris pe drumul propriei deveniri”. Când se îndrăgostește de fata împăratului Roș pe care o pețise pentru Spân trăiește drama lui Tristan („un conflict interior specific romanelor medievale între iubire și onoare”).

            De interpretarea asta (care mie mi se pare aberantă) cu bildungsromanul vorbesc toate manualele și cărțile de comentarii, dar vorbesc și de altele. Programa de română și manualele mai normale insistă asupra ideii că receptarea unui text literar este variată, că nu lucrăm cu formule matematice aici, ci cu idei, sensibilități, perspective personale, dar argumentate. În cazul lui Creangă se discută destul de mult umorul și carnavalescul, cel puțin la fel de mult ca povestea asta discutabilă cu maturizarea unui erou care la sfârșit este omorât de Spân și înviat de altcineva. De altfel, finalul e tipic pentru intenția umoristică: de fiecare dată, împins de la spate să-nfrunte răul, eroul înspăimântat de ce i se-ntâmplă, iese la liman doar asistat. Cu alte cuvinte, nu e în stare să facă nimic singur. Ca tot omul, de altfel. În plus, nu e vorba de nicio evoluție, nici explicită, nici sugerată. Comportamentul lui Harap-Alb este exact același de la început până la sfârșit, astfel încât transformarea unui basm comic într-o dramă ezoterică nu se explică decât prin lipsa desăvârșită de umor a felului în care se face literatura în școală. Iată în ce constă conflictul interior între dragoste și onoare:

            „Sălățile din Grădina Ursului, pielea și capul cerbului le-a dus la stăpânu-său cu toată inima. Dar pe fata împăratului Roș nu-i venea s-o ducă, fiind nebun de dragostea ei. Căci era boboc din luna lui mai... Sau, cum s-ar mai zice la noi în țărănește, era frumoasă de mama focului...”

            Deci nu-i venea s-o ducă, dar a dus-o, fiindcă asta-i schema basmului. Și când a ajuns acolo, fata, mai vitează decât el, i-a spus spânului că e spân, nu fecior de impărat și spânul s-a supărat pe Harap-Alb, nu pe ea, și l-a omorât. Dacă o simplă dorință (să nu dea fata din mână) a ajuns conflict interior de cavaler medieval, atunci la anul o să aflu că Creangă este precursorul Virginiei Woolf.

            Există, în școală, un apetit enorm pentru gravitate, adevăruri ultime, valori și morală. Numai când se discută mari texte sau mari autori și se dau lucrări. Tânărul Harap-Alb se maturizează asistat de lumea întreagă, spun lucrările (tatăl, Sfânta-Duminică, calul, Spânul și toate celelalte personaje), principala lecție fiind a supunerii și a învățatului din greșeli. Asta este de fapt pedagogia școlii de azi, nu a lui Creangă. Ea exclude veritabila maturizare, exclude râsul de tot ce e caraghios sau strâmb pe lume, atât de prezent în lumea adevăratului Harap-Alb („Râzi, tu, râzi, Harap-Alb!”)

            Și dacă tot e educativ să râdem, iată, în concluzie, cum a fost comentat Creangă de un elev pe care școala n-a reușit să-l inițieze (maturizeze):

            „Harap-Alb a plecat drept copil și a ajuns, cu ajutorul prietenilor și Sfintei Duminici, al calului nărăvaș, al tatălui său și al Spânului care a fost un rău necesar, un om matur, puternic.

            Băiatul, devenit bărbat, i-a arătat tatălui său că este în putință să fie împărat si să parcurgă drumul, inițiatic, între două capete ale pământului.

            Prietenii, tatăl și Sf. Duminică simbolizează ajutorul matern și patern făcut de către părinți belușului (bebelușului, probabil, n.m.) care este la-nceput de viață Harap-Alb. A fost ajutat și a devenit un bărbat, împărat. Acesta a domolit răul din Fata împăratului Roș, care i-a devenit soție.

            În concluzie, Harap-Alb este un personaj complex dintr-un basm cult. El ne arată că cu puțin ajutor poți să faci orice.”