Eminescu xenofobul, gândind o
fantasmagorică Românie pură de felul ei, pângărită de venetici. Caragiale,
inventariindu-i aceleiași Românii tarele balcanice (bacșișul și peșcheșul să
trăiască, în rest toți suntem „români onești”). Apocalipticul Arghezi, extrema
dreaptă antisemită, mărețul partid comunist care se dezlănțuie falic și falnic
împotriva dușmanilor poporului, violența postcomunistă la adresa „golanilor” și
a tuturor acelora care nu sunt cu „noi” (cu puterea, mai ales aceea
criptocomunistă) – de un tratament insistent, până la scrisorile de amenințare,
au avut parte în primii ani ai democratiei noastre căznite, Andrei Pleșu și Ana
Blandiana. Apoi mineriadele, manifestarea explozivă a unei Românii profunde,
mai tentată de istoria tenebrelor și a bâtei, a eroilor găunoși și a
teatralității orbitoare decât de chinul și plictiseala unei dialog social
cumpănit, răbdător și, mai ales, lucid și de bună-credință.
Cartea Ruxandrei Cesereanu e de citit și recitit, nu doar
ca să ne amintim și să înțelegem ce-a fost, dar mai ales ca să recunoaștem în
violența de astăzi aceleași semne ale dorinței de putere cu orice preț.
Partidele nu par niște organizații politice reprezentative pentru anumite
segmente ale populației, ci niște grupuri mai mult sau mai puțin infracționale,
în război permanent. Președintele, spre exemplu, refuză numirea premierului
propus de PSD, iar Liviu Dragnea declară încruntat că „Acest om nu...”. Nici nu
mai contează ce urmează. Cu „acest om...” am ieșit deja din zona dialogului
civilizat. Formula induce ideea că acest om este de rea-credință ( Ruxandra
Cesereanu propune câteva registre ale imaginarului violent; „acest om” ar intra
în categoria acelor acte de limbaj care sugerează subumanul).
Aceeași violență caracterizează, de altfel, întregul
spațiu public. E mai ușor să desființezi oameni decât să rezolvi probleme și să
construiești in ani de trudă instituții. Priceperea, eficiența, onestitatea –
necesare în acest caz – nu fac casă bună cu violența. De fapt, aceasta din urmă
este semnul că ele nu există, că există în schimb o patologică foame de putere.
