Despre școală, din nou, degeaba

http://desene-pereti.ro/picturi-gradinite/luceafarul-oradea/

            Pentru Montaigne, sunt esențiale, în educație, cunoașterea copiilor și talentul de a face totul ținând cont de înclinațiile lor și de dificultățile pe care le întâmpină. În termenii de astăzi, esențială este individualizarea. El a avut parte de ea până la un moment dat. Tatăl lui, nobil și primar în Bordeaux, i-a adus de la cea mai fragedă vârstă un profesor german care să-l învețe latina. Profesorul era asistat de alți doi, fiindcă e mult de lucru. Latina a fost învățată cum înveți limba maternă, până pe la șase ani. Părinții și servitorii mai apropiați vorbeau cu el doar în latină. Așa de mult se latiniza în casă și prin împrejurimi, încât, spune scriitorul, au intrat în uz în zonă câțiva termeni care numesc unelte. Tot atunci a luat și lecții de limba greacă. Totul „fără metodă, cărți, gramatică sau reguli, fără bici și fără lacrimi.” Așa s-a născut bucuria de-o viață a frecventării cărților de istorie și de poezie, cu precădere. A urmat apoi, între șase și treisprezece ani colegiul din Guyenne, cel mai bun din Franța cu câțiva profesori eminenți. Rezultatul: „aucun fruit que je puisse à présent mettre en compte.” (nimic care să conteze). În plus, latina lui era mai nesigură decât la șase ani.

            S-ar putea obiecta că Montaigne era un elev excepțional, nepotrivit pentru studiul alături de alții (să nu-i zicem școală de masă, căci nu era decât o formă incipientă). Nu e chiar așa. Tot el se portretizează adesea: moale, adormit, leneș, lent în gândire, nu prea inventiv, cu o memorie precară. Cam ce-ar fi excepțional? „Riscul nu era să fac ceva rău, ci să nu fac nimic. Nimic nu anunța că voi ajunge un om rău, ci unul inutil.” Concluzia cred că este valabilă pentru o bună parte dintre noi. Toți avem nevoie de un profesor sau mai mulți care să ne-ndrume și ne vegheze, să ne scoată din lenea noastră naturală.  Să ne antreneze doar pe noi. Nici atunci nu există însă garanția deplină că educația primită va fi exact aceea de care avem nevoie, că ne va face să creștem cu adevărat și să ne simțim bine în pielea noastră și în lume. Sunt șanse multe, cred.  

            E posibil așa ceva într-un învățământ de masă? Individualizarea este o mare minciună pe care pedagogia contemporană o promovează insistent. Prăpastia dintre discursul despre școală și școală capătă, de aceea, forme ilariant-grotești în sistemele de învățământ aflate în plină derivă, cum e al nostru. Educația se face la noi, individualizat, în felul următor: un profesor are în grijă, săptămânal, între 150 și 500 (sau mai mulți) de elevi. După noroc; și al lui, și-al lor.

„...sages ne pouvons-nous être que de notre propre sagesse”*

Estampe de Montaigne, Thomas Le Leu, 1608

                       

            Unul dintre foloasele citirii sau recitirii clasicilor este să constați că ceea ce agită astăzi spiritele și intră în categoria subiectelor la modă le-a agitat și altădată. Cu alte cuvinte, mai ales în materie de vulnerabilități esențiale, lucrurile noi sunt, adesea, foarte vechi. Iată ce spune Montaigne în prima carte a Eseurilor despre educație:

            1. Un tip uman răspândit printre educatori este pedantul: „quand je demande ce qu’il sait, il me demande un livre pour me le montrer” („când îl întreb ce știe, îmi cere o carte ca să-mi arate”). Cunoașterea altora umple vidul propriei minți.

            E un tip uman rar azi, la noi cel puțin, mai ales în forma lui renascentistă, pentru că din cunoașterea altora și din contactul compulsiv cu cărțile n-a mai rămas decât amintirea (contactul sporadic și haotic). Există, totuși, frecvent o pedanterie a timpului și a locului care se manifestă prin morga propriei discipline a cărei stăpânire (atât cât e...) te așază deasupra muritorilor de rând (elevilor). Aș preda toată viața Sadoveanu, doar Sadoveanu, a zis odată o specialistă în Sadoveanu. Mai contează că s-ar putea să fie prea puțin și că unii au nevoie de altceva?

            2. Nimic nu e mai contrar educației decât a memora ce-au spus sau au gândit alții și-atât. „Nous ne travaillons qu’à remplir la mémoire, et laissons l’entendement et la conscience vide.” („Nu ne străduim decât să ne umplem memoria, înțelegerea și conștiința, nu.)  A ști tot felul de lucruri nu înseamnă a fi educat.

            După cincisprezece-șaisprezece ani de școală (pe vremea lui), tânărul se-ntoarce acasă mândru de latina și greaca lui, încrezător în el până la infatuare. Ce a câștigat stând atâția ani la școală? „Son latin”, „son grec” și fudulia. „Il en devait rapporter l’âme pleine, il ne l’en rapporte que bouffie; et l’a seulement enflée au lieu de la grossir.” („El ar fi trebuit să vină acasă cu sufletul plin, nu vine decât cu el balonat; l-a umflat în loc să-l crească.”). Și acum se-ntâmplă, mutatis mutandis, tot cam așa. De fapt mai rău. E mult mai dăunător să tocești texte de tot felul ca să le reproduci la examene decât să-nveți latina și greaca doar ca să le știi. Educația e în altă parte. (va urma)

            *nu putem fi înțelepți decât prin noi (prin propria înțelepciune)

2666

Roberto Bolaño, „2666”

            Un roman mare, peste 1000 de pagini în ediția de la Univers. Am citit pe-ndelete primul volum, al doilea în ritm ceva mai rapid, iar pe ultimul pe ici, pe colo. Nu are rafinamentul unui LLosa sau Kundera, spre exemplu. Mi se pare supralicitat; altfel, fără îndoială, un autor remarcabil, mai ales când e vorba de tabloul societății mexicane: sărăcie, corupție, violență. Al doilea volum prezintă într-un limbaj aparent sec câteva din cele vreo două sute de crime reale comise asupra unor femei, prin 1993-1996, în Santa Tereza, un oraș aproape de granița cu SUA. În comparație cu nebunia și cruzimea lumii reale, istoria căutării unui scriitor de cei care se ocupă de opera lui, patru profesori universitari, este ridicolă. Are isteria fanilor din lumea sportului, mai puțin bucuria reală a competițiilor. De altfel, tot ceea ce ține de tema autorului și a literaturii este tratat parodic. S-ar zice că artei nu-i mai rămâne decât să depună mărturie când se hrănește din infern, iar artistului să se smerească (să se uite pe sine).

            „La o săptămână după ce s-a găsit cadavrul fetiței de treisprezece ani lângă El Obelisco, a fost găsit corpul fără viață al unei fete de aproximativ șaisprezece ani pe marginea șoselei care duce la Cananca. Moarta avea un metru șaptezeci, părul metru și lung și era slabă. Avea doar o rană făcută cu o armă albă, în abdomen, adâncă, rană care literalmente i-a străpuns corpul. Dar moartea, după părerea medicului legist, s-a produs prin strangulare și ruperea osului hioid. Din locul unde s-a găsit cadavrul se puteau vedea o serie de dealuri scunde și case împrăștiate de culoare galbenă sau albă, cu acoperișuri joase și pe ici, pe colo câte-o magazie industrială unde fabricile își păstrau piesele de rezervă, și drumuri care ieșeau din șosea și se pierdeau ca niște vise, fără motiv, nici cauză. Victima, după părerea poliției, era, probabil, o autostopistă care mergea la Santa Tereza și care fusese violată. Toate încercările de a o identifica au fost în zadar și cazul s-a închis.”