Anna Karenina

Într-o dimineață de iarnă a anilor ’80, un coleg de cancelarie prahoveană de munte a constat că semăn cu Anna Karenina dintr-o ecranizare difuzată pe TVR 1 cu o seară înainte. Și eu aveam breton și cârlionți, părul negru, un pulover albastru pastel, care-mi venea bine și o privire de om fericit, după plimbarea matinală prin ger și zăpadă. Vorba poetului: „Ești atât de frumoasă, iarna!” Iarna începe aventura ei dramatică. La un sondaj printre elevi în cadrul unui proiect internațional, Anna Karenina a ieșit pe primul loc la categoria cel mai îndrăgit personaj feminin european, braț la braț cu Emma Bovary, chiar dacă e mare distanța dintre trăirismul rusesc („maximalismul slav”, cum îi spune un francez) și arderea discretă, la granița dintre fantezia livrescă romanțioasă și rutină, a provincialei lui Flaubert. Chiar dacă prima este, înainte de orice, o seducătoare, iar a doua doar o bovarică sau mai  rău ( „ Este Emma Bovary cel mai stupid personaj din literatură?” se întreba recent un post de radio francez). Ambele sunt personaje exemplare ale pasiunii distructive, la antipodul idealizării romantice (o sursă a kitschului sentimental peren, hrănit din belșug de industria cinematografică).

De la începutul romanului, cititorul constată că Anna nu seamănă cu restul lumii. Sosește cu trenul la Moscova, rugată să intervină în scandalul din familia fratelui său Stepan Arkadici Oblonski, care-și înșelase soția cu guvernanta mai tânără. Adulterul, practică obișnuită în lumea bună a Moscovei și a Petersburgului, fie că e vorba de bărbați, fie de femei, nu creează drame, dacă rămâne în culisele pe care le cunosc, de altfel, toți. Anna o convinge pe Dolly să-l ierte pe Stepan. Dolly abia aștepta s-o convingă, în condițiile în care era binecuvântată cu doi copii de vârste mici, de care se ocupa singură, bărbatul fiind ocupat cu slujba și cu numeroasele escapade prietenești sau amoroase. În plus, Anna este irezistibilă. Farmecul ei tulbură. Știe să se facă iubită. De Stepan, de Dolly, de copiii lor, de contesa Vronski cu care călătorise în tren, de Vronski însuși, „l’homme à femmes” la început, apoi omul unei singure femei… Nimeni nu-i rezistă. Și totuși... Când, după fuga cu Vronski în străinătate și-ntoarcerea lor în Rusia, Dolly o vizitează la moșie, frumusețea Annei apare în altă lumină: ostentativă, provocatoare, narcisistă. Printre altele, femeia constată că pentru fiecare moment al zilei în casa luxoasă și foarte modernă a lui Vronski se schimbă toaletele. Rochiile Annei, toate simple, costau enorm. La fel de seduși sunt și cititorii. Așa eram și eu în dimineața aceea de iarnă, când cuiva i s-a părut că-i semăn, mai ales că ecranizările romanțează inevitabil o lume mult mai complicată în roman.

 Căsătorită prin aranjamentul unei mătuși care o crescuse cu un bărbat gogolian, „un suflet mort”, abia când se îndrăgostește constată că trăiește alături de un străin și că este nefericită. Ar vrea să fie liberă, să se căsătorească din nou, dar vrea divorțul și nu-l vrea, îl părăsește pe Serioja, copilul îndrăgostit de ea, și nu-l părăsește, are nevoie de spectacolul saloanelor, al nesfârșitelor vizite de la unul la altul și nu are. În loc să-i aducă liniștea, iubirea pentru Vronski, odată asumată, trăită din plin, funcționează ca o capcană: era mai confortabilă dependența de lume decât de un singur om.  Totul are fatalitatea unei tragedii shakespeariene. Dacă n-ar fi existat obstacole în calea marii iubiri, ar fi fost inventate. Anna nu e decât în parte victima unei societăți care discriminează femeia. Ceea ce tulbură personajele și cititorii este nebunia acestei pasiuni fără un dincolo care s-o salveze. Tot într-o gară se încheie viața ei, acolo unde se intersectează atâtea drumuri, încât, dacă ai conștiința lor acută, riști să nu mai alegi niciodată.

Romanul nu se termină, însă, cu moartea Annei. Ultimul cuvânt îl are Levin, omul pe care pasiunea nu-l doboară, îl face fericit. În largul lui la țară și printre mujicii alături de care muncește uneori, Levin, ca și Anna, are oroare de falsitate, mai ales când vine vorba de viața personală. Spre deosebire de ea, nu mizează, însă, totul pe dragostea pentru un om. Lent, greoi, chinuit de întrebări, cu atât mai mult cu cât este un necredincios sau mai degrabă un agnostic, convins că trebuie să facă un lucru important pe lume, fără să știe prea bine care ar putea fi acela, ajunge în cele din urmă la un răspuns care exista deja în felul lui de a fi și de a trăi:

„Este credință ori nu este = nici eu nu știu; sentimentul acesta mi s-a strecurat prin suferință în suflet și s-a înrădăcinat adânc acolo. Tot așa am să mă supăr pe Ivan vizitiul; tot așa am să mă înflăcărez în discuții, exprimându-mi ideile hodoronc-tronc; același zid are să rămână între mine și ceilalți oameni... Viața mea, însă, toată viața mea, indiferent de ceea ce s-ar putea întâmpla cu mine, fiecare clipă a ei, nu numai că nu mai este acum lipsită de sens ca mai înainte, dar are un netăgăduit rost al binelui pe care eu sunt stăpân să i-l dau”.