Într-un manual de română pentru liceu
din 1886, Ioan Nădejde, membru important
al grupării socialiste de la „Contemporanul”, soțul Sofiei Nădejde,
prozatoare care a stârnit ceva interes azi, face o foarte scurtă istorie a literaturii
populare și culte (aceasta din urmă, de la cronici la secolul XIX, inclusiv
adversarii politici de la „Convorbiri literare”)
Cu unele excepții (Neculce, Eminescu,
Odobescu), autorii pe care îi ia în seamă nu îl încântă din cale-afară:
Dimitrie Cantemir a scris mult, dar talent nu prea a avut, poeziile
Văcăreștilor sunt ușurele, ca și ale lui Alecsandri (ortografiat, de fapt, „Alexandri”,
ca și-n alte manuale din epocă), Conachi nu este poet, ci „un versificatoriu” , „Țiganiada” lui Budai-Deleanu este prea pedantă și încâlcită, dar are
bucăți nostime, „Constantinu Negruți” prea a tras cu ochiul la Prosper Mérimée, Nicolae Filimon
fabulează (alta e realitatea), nici Slavici nu are gustul faptelor concrete, dar
e pasabil, pentru că scrie o proză „à thèse” (atât pe gustul pedagogului,
cât și al omului politic), Creangă e iubit ceva mai mult – gogolian în
„Amintiri...”, dar prea și-a pierdut
timpul cu „poveștile poporane”, Caragiale, apreciat – „însemnatu autoriu dramaticu”, „O noapte
furtunoasă”, cea mai reușită comedie, dar, din păcate, tendința reacționară a
pieselor, „nepotrivită cu starea lucrurilor din țară” strică totul: „dacă d-lu
Caragiali ar fi pututu fi progresistu, și să aibă totu atâta talent câtu are,
altu-feliu de piese aru fi făcutu și altu succesu aru fi avutu”. Cum nu era „progresist”, pe Caragiale îl aștepta o soartă crudă. Profesorul Nădejde
preconizează o răcire treptată a publicului vizavi de comediile reacționare,
mai ales că „D’ ale carnavalului” a fost
„șuierată” la premieră.
Eminescu se bucură de cea mai
generoasă apreciere (nu și de rigoarea informației – „născutu în Moldova,
județu Botoșani, pe la 1848”), dar nici el nu și-a dat măsura întregului
talent, deoarece a fost nu doar conservator („în viitoriu n-are încredere, de
trecutu-i e dor”), ci și ... pesimist. Un „pesimistu moleșitu”, adică rece,
distant, fără ură în el și fără energie. Ioan Nădejde se miră că tocmai acest
pesimism a cucerit publicul (atât cât era la 1880 și..., în condițiile unei
societăți foarte puțin alfabetizate).
De altfel, nu este singulară această
rezervă a școlii față de pesimismul eminescian. Într-un manual mult mai bogat
din 1903, al unui cunoscut profesor la „Sf. Sava”, Gh. Adamescu, și al lui
Mihail Dragomirescu, Eminescu (născut la Botoșani în 1849) tot pesimist rămâne,
dar unul profund și doar în câteva elegii. Autorii au grijă să-și liniștească cititorii:
„totuși ne farmecă prin splendórea imaginilor și sinceritatea desăvârșită a simțirii”. Prin
urmare, pesimismul tot rău e în poezie. Așa se face că se bucură de succes, în
aceste manuale, „Doina” (model de analiză la poezia lirică într-un curs de
poetică al lui I. Manliu din 1890 și antologată, alături de „Melancolie”, de
Gh. Adamescu). De ce un text pe care receptarea critică de mai târziu nu-l
așează în rândul celor mai bune texte eminesciene? Pentru că „Doina” este
energică, combativă, chiar dacă e multă tristețe în ea. Accentele ei xenofobe
nu se văd atunci. „Doina” le pare celor care o promovează în școală o plină de patos chemare la afirmarea nației sufocate istoric de ocupanți (ruși, unguri, turci și alții): „Vai de biet Român
săracul!/ Îndărăt tot dă ca racul,/ Nici îi merge, nici se `ndémnă/ Nici îi este tómna, tómnă/
Nici e vară vara lui/ Și-i străin în țara lui.”
Felul în care este „citit” un
scriitor într-un manual de limba și literatura română nu urmează decât în parte
și-n forme adesea deformate receptarea specializată, aceea a științelor
literaturii. Poți să vezi, printre rânduri, în orice epocă, un weltanschauung
hibrid în a cărui compoziție intră ceva din cercetarea academică și mult din
activismele la modă, fie ele de natură pedagogică, politică sau societală.
