Gustave
Flaubert, Doamna Bovary
Capodoperă a realismului
european, Madame Bovary (1857) are în
prim-plan un personaj memorabil. Emma se naște într-o familie de țărani
înstăriți, este educată de călugărițe la o mănăstire și-apoi se căsătorește cu
Charles Bovary, ofițer sanitar (un fel de asistent) în acea provincie normandă
(Flaubert s-a născut la Rouen). Sumara educație primită în mănăstire îi
hrănește firea sentimentală cu povești romanțioase: castele, cavaleri și
domnițe, prinți și prințese, ținuturi exotice și iubiri nemuritoare. Odată
căsătorită cu un bărbat cumsecade, ocupat zi de zi cu munca lui, nu atât din
pasiune, cât din nevoie, descoperă destul de repede că se plictisește. De la plictiseală la frustrare, la neliniște și deznădejde, drumul e destul de scurt. Doamna Bovary visează zadarnic,
nerealist, o mare dragoste și o viață luxoasă, aristocratică. Nu știe că ele nu
sunt la îndemâna oricui. Așa cum Don Quijote crede că morile de vânt sunt niște
uriași, Emma Bovary așteaptă ca bărbații atrași de farmecele ei să fie niște
cavaleri în stare să omoare și să moară pentru dragostea lor. Sigur că nu poate să fie așa. Charles, bonomul, este
întruchiparea mediocrității domestice, Rodolphe și Léon, amanții ei, variantele donjuanești ale aceleiași suficiențe. Romanul lui Flaubert este
istoria tragică a unei iluzii. E mai mult, fără îndoială, dar Emma a făcut carieră post-mortem datorită lipsei ei de luciditate (orbul cu ochii o rană, care-i iese în cale uneori, când se-ntoarce acasă din drumurile păcătoase, este fatalitatea; o sperie îngrozitor, intuiește că are mare legătură cu ea, dar ce să facă cu adevărul?)
·
Bovarism,
bovaric – termeni care numesc chiar această tendință de a
trăi într-o iluzie (de a fugi de realitate)
P.S.
O ciudată amintire personală în context: în Normandia am văzut numeroase case
din piatră acoperite cu ardezie, neagră, lucioasă, de parcă ar fi fost umedă,
tocmai spălată de ploaie. Impresia era ...răcoroasă. Iată un fragment din
roman, o dovadă în plus că iluziile mari sau mici sunt hrana noastră zilnică
(la concurență cu realitatea): Les
ardoises laissaient tomber d’aplomb une chaleur lourde, qui lui
serrait les tempes et l’étouffait...