Cu Harap-Alb la proba școlii

            Am corectat teze la clasa a X-a, trei clase (nu sunt clasele mele, la noi teza e unică, un fel de examen), în jur de 90 de lucrări. Un eseu despre basmul cult („Povestea lui Harap-Alb” de Creangă face toată lumea). Lucrările, fără nicio excepție, merg pe ideea bildungsromanului. Eroul este tânărul neștiutor, naiv, sensibil, supus greșelii. Spânul este mentorul sau pegagogul rău, Sfânta Duminică și calul, pedagogii buni. Probele au caracter inițiatic. Harap-Alb evoluează social, psihologic și moral, Nu există doar conflictul exterior (cu răul: Spânul și Împăratul Roș), ci și unul interior al unui „personaj înscris pe drumul propriei deveniri”. Când se îndrăgostește de fata împăratului Roș pe care o pețise pentru Spân trăiește drama lui Tristan („un conflict interior specific romanelor medievale între iubire și onoare”).

            De interpretarea asta (care mie mi se pare aberantă) cu bildungsromanul vorbesc toate manualele și cărțile de comentarii, dar vorbesc și de altele. Programa de română și manualele mai normale insistă asupra ideii că receptarea unui text literar este variată, că nu lucrăm cu formule matematice aici, ci cu idei, sensibilități, perspective personale, dar argumentate. În cazul lui Creangă se discută destul de mult umorul și carnavalescul, cel puțin la fel de mult ca povestea asta discutabilă cu maturizarea unui erou care la sfârșit este omorât de Spân și înviat de altcineva. De altfel, finalul e tipic pentru intenția umoristică: de fiecare dată, împins de la spate să-nfrunte răul, eroul înspăimântat de ce i se-ntâmplă, iese la liman doar asistat. Cu alte cuvinte, nu e în stare să facă nimic singur. Ca tot omul, de altfel. În plus, nu e vorba de nicio evoluție, nici explicită, nici sugerată. Comportamentul lui Harap-Alb este exact același de la început până la sfârșit, astfel încât transformarea unui basm comic într-o dramă ezoterică nu se explică decât prin lipsa desăvârșită de umor a felului în care se face literatura în școală. Iată în ce constă conflictul interior între dragoste și onoare:

            „Sălățile din Grădina Ursului, pielea și capul cerbului le-a dus la stăpânu-său cu toată inima. Dar pe fata împăratului Roș nu-i venea s-o ducă, fiind nebun de dragostea ei. Căci era boboc din luna lui mai... Sau, cum s-ar mai zice la noi în țărănește, era frumoasă de mama focului...”

            Deci nu-i venea s-o ducă, dar a dus-o, fiindcă asta-i schema basmului. Și când a ajuns acolo, fata, mai vitează decât el, i-a spus spânului că e spân, nu fecior de impărat și spânul s-a supărat pe Harap-Alb, nu pe ea, și l-a omorât. Dacă o simplă dorință (să nu dea fata din mână) a ajuns conflict interior de cavaler medieval, atunci la anul o să aflu că Creangă este precursorul Virginiei Woolf.

            Există, în școală, un apetit enorm pentru gravitate, adevăruri ultime, valori și morală. Numai când se discută mari texte sau mari autori și se dau lucrări. Tânărul Harap-Alb se maturizează asistat de lumea întreagă, spun lucrările (tatăl, Sfânta-Duminică, calul, Spânul și toate celelalte personaje), principala lecție fiind a supunerii și a învățatului din greșeli. Asta este de fapt pedagogia școlii de azi, nu a lui Creangă. Ea exclude veritabila maturizare, exclude râsul de tot ce e caraghios sau strâmb pe lume, atât de prezent în lumea adevăratului Harap-Alb („Râzi, tu, râzi, Harap-Alb!”)

            Și dacă tot e educativ să râdem, iată, în concluzie, cum a fost comentat Creangă de un elev pe care școala n-a reușit să-l inițieze (maturizeze):

            „Harap-Alb a plecat drept copil și a ajuns, cu ajutorul prietenilor și Sfintei Duminici, al calului nărăvaș, al tatălui său și al Spânului care a fost un rău necesar, un om matur, puternic.

            Băiatul, devenit bărbat, i-a arătat tatălui său că este în putință să fie împărat si să parcurgă drumul, inițiatic, între două capete ale pământului.

            Prietenii, tatăl și Sf. Duminică simbolizează ajutorul matern și patern făcut de către părinți belușului (bebelușului, probabil, n.m.) care este la-nceput de viață Harap-Alb. A fost ajutat și a devenit un bărbat, împărat. Acesta a domolit răul din Fata împăratului Roș, care i-a devenit soție.

            În concluzie, Harap-Alb este un personaj complex dintr-un basm cult. El ne arată că cu puțin ajutor poți să faci orice.”