Theodor Aman, „Flori (Natură moartă)”

                                                       Sărbătoarea verii

Drăgaica sau Sânzienele, sărbătoarea populară a solstițiului de vară din 24 iunie, are în centru personaje din categoria ielelor, himere ale văzduhului, ale apelor și, mai ales, ale pământului și vegetației.

Despre drăgaică vorbește primul, se pare, Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae”: în vremea în care grânele încep să se coacă, un alai compus din fete, în frunte cu cea mai frumoasă dintre ele, împodobită cu o cunună din spice și cu multe marame, străbate ogoare și sate, dansând și cântând.  Drăgaica intră în seria acelor sărbători și practici magice prin care se celebrează fertilitatea pământului și, în general, tot ceea ce rodește. În scenariul mitic al sânzienelor este mai vizibilă funcția apotropaică (= protecție de duhurile rele) a sărbătorii. Mănunchiuri de flori numite chiar așa, sânziene (Gallium verum), se pun la ferestre, la porți sau la streșinile caselor în acest scop. Sunt flori consacrate Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoarea creștină din aceeași zi. În „Istoria credințelor și ideilor religioase”, Mircea Eliade avansează ipoteza provenienței numelui de la Sancta Diana, zeița romană a vânătorii.

Există destule ecouri ale acestui imaginar mitic în literatură, nu atât ale sărbătorii, cât ale câtorva toposuri: asocierea fertilității htonice cu frumusețea feminină, panerotismul (nu în sensul gender), dansul ca expresie a freneziei vitale și, mai ales, surpriza acorporalului. Drăgaica, sânzienele, ielele, cu precădere, nu sunt imagini ale abundenței fizice, femei trupeșe, eventual rubensiene, dimpotrivă. Ultimele dintre ele, închipuite goale sau acoperite de veșminte transparente, în lumina lunii pline, rămân niște fantasme. Lumina intensă nu dezvăluie, ascunde ceea ce ar putea căpăta consistența cărnii, ceea ce ar putea evoca nefericitul destin biologic al ființelor obișnuite. Epifanii ale unei realități inaccesibile, dar și fantasme ale frumuseții umane care nu se reduce niciodată la corporal. E nevoie totdeauna de o strălucire dintr-un dincolo greu de definit. Poezia eminesciană absoarbe în forma cea mai profundă această intuiție arhaică a faptului că nu trupul în sine are legătură cu frumusețea sau nu suficient de mare. Oricine poate observa distanța dintre această viziune care a marcat și marchează încă marea cultură, pe de o parte, și supralicitarea comercială, grotescă, a corporalului din vremea noastră, pe de altă parte.

Sărbătoarea propriu-zisă este tema a două romane: „Nopțile de Sânziene” (1934) de Mihail Sadoveanu și „Noaptea de Sânziene” (1955) de Mircea Eliade. La recitire, l-am preferat pe primul, chiar dacă ambele au prea la vedere tezele și, prin urmare, ratează, cred, scopul principal al ficțiunii narative: să spună o poveste credibilă, oricât ar fi ea de bizară sau fantastică. Totuși, ființele lui Sadoveanu rămân în memorie, chiar și în variantele lor mai modeste. Ca și extraordinara poezie a unei naturi-stihie.

Lumea țărănească sadoveniană este, s-a spus, o utopie. Superioară civilizației moderne a profitului, a banului, se supune naturii, încercând să conviețuiască în armonie cu toate făpturile. Împotriva inginerului francez care obține un contract de exploatare a frasinilor din pădurea Borza se dezlănțuie un război de gherilă la care participă oameni, păsări, animale, vântul, norii etc.  În noaptea de Sânziene se deschid cerurile și cine n-a fost contaminat de morbul civilizației poate înțelege limbajul celorlalte viețuitoare.

Spiritul locului, o Diană travestită într-o boieroaică tânără, descendentă din pecenegi, se numește Kivi Mavrocosti. Educația apuseană nu a îndepărtat-o de lumea în care s-a născut. Fratele ei, prieten al inginerului francez, este pasionat de aparatele zburătoare, dar are finalmente revelația faptului că sensul existenței nu trebuie căutat în văzduh, ci în adâncurile pământului. Cu alte cuvinte, autentică este metafizica htonică, a ritmurilor elementare ale vieții. Portretul lui Kivi din perspectiva unui narator omniscient și malițios, totalmente incorect politic, e savuros prin ironia la adresa cuceririlor civilizației în materie de arsenal feminin al seducției:

„Domnișoara Kivi Mavrocosti era o remarcabilă persoană cu silueta fină în unghiuri ascuțite, care vorbea cu ușurință toate limbile europene și practica toate sporturile. Ar fi fost mai frumoasă dacă ar fi părăsit moda grației moderne și ar fi acceptat punctul de vedere al lui Praxitel  în ceea ce privește șoldurile divinităților feminine. Însă era fire încăpățânată cu sclipiri metalice în ochi, și ținea să treacă prin viață ca o vargă de criță.” ( „criță” – oțel)

Idealul feminin al acestei lumi vechi e doar aparent altul. Perspectiva narativă principală lasă locul frecvent unor observatori-personaje cu principii estetice absolute, într-o fină comedie a naturii umane nedilematice. Portretul Sultanei, mama lui Kivi și a lui Lupu Mavrocosti aparține unor secerătoare din Necșeni, sat vasluian:

„Cucoana Sultana, mama acestui Lupușor, era o femeie așa de frumoasă, încât, când se ducea la Iași, se adunau boierii care de pe unde erau și se uitau la dânsa cu ochii holbați și cu gura cascată. Unde-i samănă ei domnița Kivi? Aceea era bine făcută, grasă și cu pielea albă. Numai dulceț și pui fript mânca.”

Kivi, amazoana, prefera, firește, vânatul.

 

 

 

Faire confiance aux hommes c'est déjà se tuer un peu

La douăzeci de ani, Ferdinand Bardamu este un tânăr cu o evidentă vocație de outsider, nu vede cu ochi buni norma socială (establishmentul), crede că înregimentarea ascunde o păcăleală enormă, istorică. Ii rezumă lumea metaforic unui prieten la o cafea în Piața Clichy: „une grande galère”  la care tragem toți („on travaille”), fără altă răsplată decât mizeria, violența și minciuna. Deasupra, pe punte se află, în largul lor stăpânii ( les maîtres) Un „anarhist”, îl califică prietenul la fel de tânăr și el. Numai că el crede în geniul Franței, în Raymond Poincaré, președintele ei, în dragoste și-n toate lucrurile care ar putea să-ți facă viața asemănătoare cu a majorității.

Întâmplarea face ca tocmai atunci să treacă prin fața cafenelei un regiment cu un colonel în frunte. Colonelul pare gentil și vesel și Ferdinand obosit de discuție, conciliant de felul său, este prins subit de un entuziasm care-l face să se alăture ostașilor în marșul lor spre frontul Primului Război Mondial. Să vadă cine are dreptate. Subitul impuls eroico-patriotic dispare rapid când se termină defilarea și muzica.

Urmează apoi un lung traseu al maturizării imposibile, cu probe pe care nu le va trece altfel decât fugind, dezertând din război, dintr-o colonie africană, din America dolarului, dintr-o periferie pariziană ca să ajungă în alta, ultima, ca medic la o casă de nebuni. Ultimul refugiu este cel mai confortabil, singurul refugiu, de fapt.

            Nihilism, anarhism, cinism? Ferdinand este tulburat de câte ori întâlnește un om bun. Rar se-ntâmplă, undeva în junglă, la un bordel american, la azilul lui de nebuni. Criteriul este simplu și sigur: sacrificiul pentru un altul, simplu, discret, ca și cum nici nu se poate altfel. Întrebat de ce este atât de nemilos, scriitorul spune mai mereu că pe el îl interesează stilul, nu altceva.  Într-un interviu din 1957 (https://www.youtube.com/watch?v=GOAuUIUR01g) vorbește despre flaubertiana angoasă a frazei perfecte („les affres du styl”). Are dicția proastă, vocea gâtuită, cu pauze, în contrast șocant cu aceea a intervievatorului, clară, sigură, elegantă. În scris, nu-i așa. E ferm, convingător, strălucit. Iată câteva probe dintr-o carte mare:

Le rôle de paillasson admiratif  est à peu près le seul dans lequel on se tolère d’humain à humain avec quelque plaisir. 

Il offrait à cette petite fille lointaine assez de tendresse pour refaire un monde entier et cela ne se voyait pas.

Faire confiance aux hommes  c'est déjà  se tuer un peu.

Le supplice esthétique du pauvre est donc interminable? Encore plus tenace que sa faim?

La vérité  de ce monde c'est la morte. Il faut choisir, mourir ou mentir.

  

Această pustie de gură

Ary Murnu, ilustrație la „Punguța cu doi bani”

„ – Auzi, măi leneșule; te prinzi să moi posmagii singur ori ba?

   – Ba, răspunse leneșul. Trageți mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!”

            Leneșul lui Creangă este atât de leneș, încât nici să mănânce fără ajutorul cuiva nu este în stare („Povestea unui om leneș”). Nu este unul comun, devreme ce orice gest care l-ar scoate din inerție devine inaccesibil, nevoia de a nu face nimic fiind mult mai puternică decât instinctul supraviețuirii. Sătenii se hotărăsc să-l spânzure, așa cum altădată spartanii își aruncau pruncii nevolnici în prăpastie (nu știm dacă e mit sau adevăr istoric, dar e suficient că gândul la așa ceva există). De ce nu-l lasă în plata Domnului? Oricum s-ar fi stins încet-încet de foame. Ca să nu prindă și alții gustul lenevirii („pentru a nu mai da pildă de lenevire și altora”). Este chiar atât de mare pericolul? Ce contează câțiva inși abulici, depresivi, incapabili să supraviețuiască într-o comunitate atât de harnică și de hotărâtă?  Cum este vorba doar de „o poveste”, nu de o proză realistă, asemenea întrebări nu par tocmai potrivite. Poveștile schematizează și exagerează. Munca este binele, lenea este răul. Munca spânzură lenea. Și totuși...

            Povestea e mai ciudată decât basmele veritabile. Leneșul are filozofia lui. În drum spre spânzurătoare, o cucoană se oferă să-l hrănească toată viața cu posmagii din hambarul ei plin de posmagi. Omul nostru nu este deloc încântat: mai trebuie și înmuiați, mestecați, înghițiți. Atâta efort pentru „o pustie de gură”. Asta-i viață?  Nu se poate fără posmagi și fără grija lor? Tot mai bună spânzurătoarea.

            Un cuplu se hârjonește undeva, cândva. El cerșește un sărut, ea îi arată degetul mijlociu, rostind o replică rămasă în memorie din copilărie, dar nu mai știe nimeni de unde: „Muieți-s posmagii?”  Muncește, dacă poftești așa ceva. Străduiește-te. Nu e gratis. Nici măcar un sărut.

Secretul succesului politic

E. Taru, Tempora, desen

             

             Coriolan Drăgănescu este un personaj din „Tempora”, schița lui Caragiale. Student la Drept, lider al protestelor studențești împotriva guvernului, vedetă a gazetelor opoziției care critică guvernul „infam” și „bandele de poliție” din slujba lui. Bun orator, și-a fixat un loc simbolic pentru a-și exercita talentul: statuia lui Mihai Viteazul de la Universitate. Și numele personajului, și titlul trimit la lumea romană. „O tempora, o mores!” („Ce timpuri, ce moravuri!”) este celebra exclamație a lui Cicero din catilinare, iar Coriolanus, un împărat roman a cărui poveste ajunge de la Plutarh la Shakespeare.

            Caragiale trebuie să fi cunoscut bine piesa scriitorului englez, pentru că schița pare  să transforme într-o caricatură cu liniile îngroșate ceea ce la Shakespeare este o experiență tragică. După câțiva ani de la glorioasa studenție, Coriolan Drăgănescu e din nou subiect tare de presă: ca inspector de poliție, însă, coordonatorul represiunii îndreptate împotriva „tinerimii revoluționare”. La revenirea lui în spectacolul cetățenesc se află de partea cealaltă a baricadei politice, în fruntea dușmanului de altădată.

            În piesa lui Shakespeare, Caius Marcius, nobil și general roman, ajunge să fie supranumit Coriolanus, după ce înfrânge oastea volscilor și cucerește localitatea Corioli. Cum plebea refuză să-l voteze consul, în ciuda susținerii Senatului, rănit în mândria lui, trece de partea dușmanului. De ce refuză plebea? Pentru că nu-l iubește. E merituos, un erou ca Mihai Bravul de care se agață Coriolan al nostru, și auster. Nici el n-o iubește. Își exprimă cu trufie disprețul: ... you are no surer, no,/ Than is the coal of fire upon the ice,/ Or hailstone in the sun. Your virtue is/ To make him worthy whose offence subdues him/ And curse that justice did it. Ca să-i câștige încrederea trebuie să se supună unui obicei care i se pare vulgar (de la „vulgus”, firește): să îmbrace o haină peticită, să-și arate numeroasele răni și să-i cerșească voturile. Ceea ce pentru tribuni (aleșii poporului) se numește smerenie, pentru Coriolanus este lingușire și indecență. Doar pentru acest dispreț este condamnat ca trădător și alungat din cetate.

            Și la Caragiale, și la Shakespeare, poporul joacă un rol major în destinul eroilor.  Coriolan Drăgănescu, strălucitul orator, știe să-l adune în jurul lui și să-l convingă. Când nu-l mai hipnotizează cu vorbele, îl reduce la tăcere cu bâta. În termeni de putere, îi e mereu superior. Îl manipulează, intuiește că imaginea, poza e secretul succesului. Un tânăr care se urcă pe calul lui Mihai Bravul ca să scape de jandarmi are șansa unei funcții într-o instituție importantă, dar un erou cinstit și cam mizantrop își sapă singur groapa. Zadarnic încearcă senatorii și prietenii să-l convingă să se supună. Politica este minciună, chiar și când este pusă în slujba binelui. Cu poporul e greu, nu are antene pentru subtilități morale. Melodrama, înscenarea, emoția primitivă acționează asupra lui ca un drog. Acesta este răspunsul pe care-l primește, când întreabă de ce oamenii care-l îndrăgesc stăruie atât în dorința lor de a se supune acestui obicei:

„Because that now it lies you on to speak
To the people; not by your own instruction,
Nor by the matter which your heart prompts you,
But with such words that are but rooted in
Your tongue, though but bastards and syllables
Of no allowance to your bosom's truth.”

( „... pentru că-i de trebuință/ Să îi vorbești poporului, nu altfel/ Cum inima-ți ordonă, nu precum/ Își spune mintea, ci prin vorbe goale/ Răpite limbii; sunete, silabe, / Copii din flori pe care nu-i recunoaște/ Al pieptului tău adevăr.”, trad. Tudor Vianu)

Your bosom truth... Adevărul inimii tale, adevărul interior, adevărul tău nu e binevenit într-un spațiu public fascinat de iluzia butaforică. Când am citit prima oară schița, în fragedă tinerețe, am avut impresia unei lumi delirante. Așa și e. O lume redusă la gesticulație, uneori enormă și neverosimilă.

Meditații vesele (sub formă de teste-grilă) la limba și literatura română, 5

Jean-François Millet, L'Angelus

                              motto: Umorul este la fel de inefabil ca poezia. Prin urmare, unii se vor amuza, alții nu, dar există șansa să-nvețe toată lumea câte ceva.

            Tudor Arghezi, Har

Îmbrăcați în straie de iască

Sunt gata cartofii să nască,

S-au pregătit o iarnă, de soroc,

Cu cârtițele launloc,

Cu  întunericul, cu coropișnița și râmele,

Și din toate fărâmele

Au rămas grei ca mâțele,

Umflându-li-se țâțele.

Auzi?

Cartofii sunt lehuzi.

Ascultă, harul a trecut prin ei

Virginal, candid și holtei,

Dumnezeiște.

Cel-de-Sus și din veac binevoiește

Să-și coboare sfintele scule

Pînă la tubercule.

Și pentru negul cartofilor cald

Face descântece, ca pentru zmarald.

Într-o noapte

Li s-au umplut straiele cu lapte

Ca să-și hrănească un pui

În fiecare vârf de cucui.

1. „Iasca” este numele dat unor ciuperci parazite, tari și uscate. Metafora din primul vers are ca termen de referință ceva din alcătuirea fizică a cartofului...:

a. forma ovală; b. miezul alb-gălbui; c. coaja ; d. moțul.

2. În enumerația din fragmentul „Cu cârtițele launloc,/ Cu  întunericul, cu coropișnița și râmele” apare un termen nepotrivit (un intrus) cu celelalte din punct de vedere denotativ...:

a. coropișnița ; b. întunericul; c. launloc; d. cârtițele.

3. „Launloc” este un cuvânt scris incorect (o licență poetică). Forma corectă este...:

a. la unloc; b. lau nloc; c. împreună; d. la un loc.

4. „Launloc” este o formă creată în spiritului limbii (am putea să scriem foarte bine și așa), deoarece numește o situație (a fi împreună, a fi în același loc), avantajul unei asemenea forme constând în...:

a. simplificarea exprimării scrise; b. reducerea numărului de cuvinte; c. libertatea de a scrie cum poftești; d. niciunul.

5. „Har” este o odă închinată...:

a. cartofului; b. lui Dumnezeu; c. „germinației eterne și enorme”(G.Călinescu); d. mâțelor.

6. Termeni ca  „râme”, „țâțe”, „lehuzi”, „scule”, „negul” au ce căuta într-o poezie?

a. nu; b. da; c. și da, și nu; d. și nu, și da.

7. Care dintre următoarele sintagme e mai potrivită pentru felul în care tratează Arghezi cartofii?

a. viziune ortodoxă; b. viziune panteistă; c. viziune politică; d. viziune feministă.

8. Cuvântul „tubercule” în versul arghezian este accentuat pe...:

a. ultima silabă: b. penultima silabă; c. antepenultima silabă; prima silabă.

9. Care dintre următoarele mâncăruri respectă cel mai bine spiritul poeziei argheziene?

a. cartofii prăjiți la McDonald’s; cartofii copți cu rozmarin la restaurantul poetului Mircea Dinescu; c. tocănița de cartofi preparată de bunici; d. cartofii copți în jar, afară, în noaptea de Sânziene.

Rezolvare

1. c; 2. b; 3. d; 4. a; 5.a, c; 6. b; 7. b; 8. b; 9.d