26 mar. 2017

Genul liric, pe vremea lui Stalin și-n zilele noastre


            În romanul Ludmilei Ulițkaia, „Imago”, un profesor de română avea obiceiul să intre în în clasă, la a șasea, recitând o poezie (de altfel, asta făcea mai tot timpul). Într-o zi a lunii martie, în 1953, fericit că tocmai se anunțase la radio că Stalin era bolnav (el știa că murise deja), începe chiar din prag  „Odă pentru Anaktoria” de Sappho. După ce termină:
„ – Ei, și-acum, cine-mi spune ce e poezia lirică?
– E despre dragoste, spuse unul mai curajos.
– Așa e, dar răspunsul nu-i complet. Poezia lirică se referă la toate trăirile oamenilor, la viața lor sufletească. Cuprinde și dragostea, bineînțeles. Și tristețea, și singurătatea, și despărțirea de omul drag. Și nu numai de om... Iată și o poezie celebră, scrisă tot înaintea erei noastre, despre moartea unei vrăbiuțe. Nu glumesc...
            Plângeți, zeițe pline de grație și iubire,
            Și plângeți voi, cei de Grații iubiți.
            Vrăbiuța dragă a Lesbiei a murit,
            Preaiubita ei vrăbiuță a murit.
            Mai dragă îi era decât lumina ochilor,
            Mai dulce decât mierea îi era...”

Iată același personaj – genul liric – în zilele noastre, dar nu la ruși, la noi. În cel mai bun manual de gimnaziu (Humanitas),  tot la clasa a șasea – am copiat programa stalinistă? – : < Opera lirică este opera în care  „eul” resimte o stare și și-o exprimă, în vreme ce în opera epică un narator povestește ceva.”
            1. Opera e opera... (fără-ndoială).
            2. Care eu? Ei, care eu... Știți dumneavoastră.
            3. Eul acela nu simte ceva, cum ar fi o tristețe la moartea unei vrăbiuțe, ei, nu, resimte o stare, carevasăzică e mult mai deștept.
            4. Și și-o... (Șiși-ul este paronimul șișului – diferență de un sunet)
            5. Ce-are a face opera epică care e și ea o operă în context?

           

P.S. Profesorul Ludmilei Ulișkaia este minunat. Nu doar că explică omenește ce trebuie explicat, dar se mai și distrează de unul singur. Să reciți poezie lirică de Sappho, la moartea dictatorului, unor puberi care acum descoperă sexul și nu prea știu pe ce lume trăiesc e de tot hazul.


15 ian. 2017

Vă place Eminescu? Școala ca dans exotic



            Nu știu dacă vă place, mie îmi place, dar asta n-are nicio legătură cu importanța lui, asta ține de sensibilitatea mea și de modul meu de-a gândi. Este o experiență strict personală, prin urmare. În plus, nu-mi place de-a valma, nu confund chinuita „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” cu „Rugăciunea unui dac” sau cu atâtea alte texte extraordinare prin performanța muzicală a limbii și prin  expresia profundă a sentimentului tragic al existenței (viața e de nesuportat, e preferabilă „eterna pace”), prima de acest fel în cultura română. Și nu mă gândesc decât la literatura lui, las la o parte gândirea politică în legătură cu care întrebarea este cu totul deplasată. Putem să gândim la fel sau nu (în ce mă privește, nu), ce-are a face plăcerea cu asta?
            Ieri, la zi aniversară, am aflat că Eminescu este foarte iubit de școleri (cum ar zice confratele lui de glorie, Caragiale, pe care, după cum se știe, îl iubim mult mai puțin). Nici nu bănuiam cât de mult îl iubesc. I-au cântat, i-au recitat versurile, cu duioșie sau îngândurare, imitându-i pe adulții care au impus deja o tradiție. E foarte greu de recitat Eminescu, nu e un poet al declamației, sună mai bine în intimitate decât pe scenă. Dar nimic nu-l falsifică mai profund ca duioșia și îngândurarea unor mari actori care-l recită de parcă ar transmite nu știu se semnale profetice și ezoterice dintr-o galaxie aflată la mulți ani-lumină de Pământ. Nu știm să celebrăm nimic. Între cultul valorilor și desființarea lor, există și un dialog cu ele, mai temperat și mai nuanțat, care ne rămâne inaccesibil. Acest dialog se-nvață în școală și-n afara ei. El ar putea include și întrebarea dacă vă place Eminescu, modulată dubitativ, nu imperativ, ca să respectăm dreptul celuilalt de a spune „da” sau „nu” sau „și da. și nu” sau „nu știu” sau cine știe cum. Și, evident, întrebarea ar trebui pusă celor care l-au citit, nu celor care au citit ”Lacul” (se studiază parcă prin clasa a șaptea) .

            Una dintre obsesiile presei din ultima vreme în legătură cu receptarea literaturii în școală este dacă literatura română le place sau nu le place elevilor. Tradiționaliștii nu concep că n-ar putea să le placă (cu condiția să aibă profesori pasionați), progresiștii cred că nu mai corespunde sensibilității și minții tinerilor conectați la satul global. Eu, care o predau de peste treizeci de ani, constat că nu există acești elevi cărora să le placă sau să nu le placă. Există niște tineri foarte diferiți între ei (exact ca adulții) și-n absența unor cercetări statistice riguroase n-ajungi la nicio concluzie (în afara acelora de bun-simț, verificabile, spre exemplu, prin procentele de vânzare ale cărților de poezie). Și mai constat că acești tineri (ai mei, cel puțin)  așteaptă de la profesor să-i ajute să-l înțeleagă pe Eminescu, dintr-un sentiment al datoriei, contractual (au venit la școală să-nvețe) și pentru că vor să știe și să înțeleagă și, poate, să se-nțeleagă (școala îi poate ajuta în mică măsură în privința asta). Plăcerea nu este un criteriu serios pentru un spațiu public civilizat. Dacă nu scăpăm de obsesia asta, s-ar putea ca la viitoarele examene de definitivat, profesorii de română să aibă de pregătit dansuri exotice pe versuri eminesciene.

11 ian. 2017

             Cu Harap-Alb la proba școlii
            Am corectat teze la clasa a X-a, trei clase (nu sunt clasele mele, la noi teza e unică, un fel de examen), în jur de 90 de lucrări. Un eseu despre basmul cult („Povestea lui Harap-Alb” de Creangă face toată lumea). Lucrările, fără nicio excepție, merg pe ideea bildungsromanului. Eroul este tânărul neștiutor, naiv, sensibil, supus greșelii. Spânul este mentorul sau pegagogul rău, Sfânta Duminică și calul, pedagogii buni. Probele au caracter inițiatic. Harap-Alb evoluează social, psihologic și moral, Nu există doar conflictul exterior (cu răul: Spânul și Împăratul Roș), ci și unul interior al unui „personaj înscris pe drumul propriei deveniri”. Când se îndrăgostește de fata împăratului Roș pe care o pețise pentru Spân trăiește drama lui Tristan („un conflict interior specific romanelor medievale între iubire și onoare”).
            De interpretarea asta (care mie mi se pare aberantă) cu bildungsromanul vorbesc toate manualele și cărțile de comentarii, dar vorbesc și de altele. Programa de română și manualele mai normale insistă asupra ideii că receptarea unui text literar este variată, că nu lucrăm cu formule matematice aici, ci cu idei, sensibilități, perspective personale, dar argumentate. În cazul lui Creangă se discută destul de mult umorul și carnavalescul, cel puțin la fel de mult ca povestea asta discutabilă cu maturizarea unui erou care la sfârșit este omorât de Spân și înviat de altcineva. De altfel, finalul e tipic pentru intenția umoristică: de fiecare dată, împins de la spate să-nfrunte răul, eroul înspăimântat de ce i se-ntâmplă, iese la liman doar asistat. Cu alte cuvinte, nu e în stare să facă nimic singur. Ca tot omul, de altfel. În plus, nu e vorba de nicio evoluție, nici explicită, nici sugerată. Comportamentul lui Harap-Alb este exact același de la început până la sfârșit, astfel încât transformarea unui basm comic într-o dramă ezoterică nu se explică decât prin lipsa desăvârșită de umor a felului în care se face literatura în școală. Iată în ce constă conflictul interior între dragoste și onoare:
            „Sălățile din Grădina Ursului, pielea și capul cerbului le-a dus la stăpânu-său cu toată inima. Dar pe fata împăratului Roș nu-i venea s-o ducă, fiind nebun de dragostea ei. Căci era boboc din luna lui mai... Sau, cum s-ar mai zice la noi în țărănește, era frumoasă de mama focului...”
            Deci nu-i venea s-o ducă, dar a dus-o, fiindcă asta-i schema basmului. Și când a ajuns acolo, fata, mai vitează decât el, i-a spus spânului că e spân, nu fecior de impărat și spânul s-a supărat pe Harap-Alb, nu pe ea, și l-a omorât. Dacă o simplă dorință (să nu dea fata din mână) a ajuns conflict interior de cavaler medieval, atunci la anul o să aflu că Creangă este precursorul Virginiei Woolf.
            Există, în școală, un apetit enorm pentru gravitate, adevăruri ultime, valori și morală. Numai când se discută mari texte sau mari autori și se dau lucrări. Tânărul Harap-Alb se maturizează asistat de lumea întreagă, spun lucrările (tatăl, Sfânta-Duminică, calul, Spânul și toate celelalte personaje), principala lecție fiind a supunerii și a învățatului din greșeli. Asta este de fapt pedagogia școlii de azi, nu a lui Creangă. Ea exclude veritabila maturizare, exclude râsul de tot ce e caraghios sau strâmb pe lume, atât de prezent în lumea adevăratului Harap-Alb („Râzi, tu, râzi, Harap-Alb!”)
            Și dacă tot e educativ să râdem, iată, în concluzie, cum a fost comentat Creangă de un elev pe care școala n-a reușit să-l inițieze (maturizeze):
            „Harap-Alb a plecat drept copil și a ajuns, cu ajutorul prietenilor și Sfintei Duminici, al calului nărăvaș, al tatălui său și al Spânului care a fost un rău necesar, un om matur, puternic.
            Băiatul, devenit bărbat, i-a arătat tatălui său că este în putință să fie împărat si să parcurgă drumul, inițiatic, între două capete ale pământului.
            Prietenii, tatăl și Sf. Duminică simbolizează ajutorul matern și patern făcut de către părinți belușului (bebelușului, probabil, n.m.) care este la-nceput de viață Harap-Alb. A fost ajutat și a devenit un bărbat, împărat. Acesta a domolit răul din Fata împăratului Roș, care i-a devenit soție.

            În concluzie, Harap-Alb este un personaj complex dintr-un basm cult. El ne arată că cu puțin ajutor poți să faci orice.”

29 dec. 2016

Acest om...

       Eminescu xenofobul, gândind o fantasmagorică Românie pură de felul ei, pângărită de venetici. Caragiale, inventariindu-i aceleiași Românii tarele balcanice (bacșișul și peșcheșul să trăiască, în rest toți suntem „români onești”). Apocalipticul Arghezi, extrema dreaptă antisemită, mărețul partid comunist care se dezlănțuie falic și falnic împotriva dușmanilor poporului, violența postcomunistă la adresa „golanilor” și a tuturor acelora care nu sunt cu „noi” (cu puterea, mai ales aceea criptocomunistă) – de un tratament insistent, până la scrisorile de amenințare, au avut parte în primii ani ai democratiei noastre căznite, Andrei Pleșu și Ana Blandiana. Apoi mineriadele, manifestarea explozivă a unei Românii profunde, mai tentată de istoria tenebrelor și a bâtei, a eroilor găunoși și a teatralității orbitoare decât de chinul și plictiseala unei dialog social cumpănit, răbdător și, mai ales, lucid și de bună-credință.
            Cartea Ruxandrei Cesereanu e de citit și recitit, nu doar ca să ne amintim și să înțelegem ce-a fost, dar mai ales ca să recunoaștem în violența de astăzi aceleași semne ale dorinței de putere cu orice preț. Partidele nu par niște organizații politice reprezentative pentru anumite segmente ale populației, ci niște grupuri mai mult sau mai puțin infracționale, în război permanent. Președintele, spre exemplu, refuză numirea premierului propus de PSD, iar Liviu Dragnea declară încruntat că „Acest om nu...”. Nici nu mai contează ce urmează. Cu „acest om...” am ieșit deja din zona dialogului civilizat. Formula induce ideea că acest om este de rea-credință ( Ruxandra Cesereanu propune câteva registre ale imaginarului violent; „acest om” ar intra în categoria acelor acte de limbaj care sugerează subumanul).

            Aceeași violență caracterizează, de altfel, întregul spațiu public. E mai ușor să desființezi oameni decât să rezolvi probleme și să construiești in ani de trudă instituții. Priceperea, eficiența, onestitatea – necesare în acest caz – nu fac casă bună cu violența. De fapt, aceasta din urmă este semnul că ele nu există, că există în schimb o patologică foame de putere.

12 nov. 2016

Conu Caragiale

Edmund Blair Leighton, Pelleas și Melisande

         Una dintre întrebările „adevărate” ale elevilor, pe care am auzit-o destul de mult de-a lungul anilor se referă la cât de mult contează viața personală pentru cel care scrie. Întrebările adevărate sunt, fără îndoială, cele care reflectă o frământare interioară reală, în directă legătură cu nevoia de așezare și asumare a unor repere esențiale atât în plan cognitiv, cât și moral. Le spun, de regulă, că tot ce e scris e trăit, într-o formă sau alta, cu condiția ca literatura să nu fie negustorie (scrisă cu gândul vandabilității ei). Și cu condiția să nu reducem viața personală la ce scrie într-un curriculum vitae. Iată, spre exemplu, nuvela lui Caragiale, „La hanul lui Mânjoală” din manualul Humanitas de clasa a noua. Eroul n-are nicio legătură cu autorul, în privința dosarului personal: e un Fănică în drum spre casa fetei cu care urmează să se logodească; nu mai ajunge, fiindcă, trecând pe la un han, cade în mrejele unei hangițe frumoase. E scos cu forța de-acolo, logodit cu forța, căsătorit cu forța. Și totuși... Iată-l pe Caragiale făcând ochi dulci unei coane Marghioale nu dintr-un han aproape de Hăculești, ci într-o cârciumă, pe lângă Cișmigiu; episodul este folosit de Andrei Oișteanu ca exemplu pentru distanța comică dintre codul amoros arhaic și acela modern:
            „În acest limbaj încifrat, rural și premodern, a-i declara unei fete, de pildă, că îți plac pletele sau ochii ei avea o semnificație erotică mult mai puternică decât în limbajul nostru, urban și modern. În secolul al XIX-lea, în comunicarea folosită în mahalalele orașelor, au supraviețuit unele <fosile vii> de acest tip. Dacă nu cunoșteai aceste coduri culturale, puteai ușor să faci gafe scandaloase. I.L. Caragiale, de pildă, un împătimit al vieții de mahala, a avut parte de o asemenea experiență, pe care i-a relatat-o poetului Panait Cerna. Aflându-se odată într-o cârciumă din spatele Grădinii Cișmigiului, Caragiale a complimentat-o pe crâșmărița bine făcută, uitându-se <lung și galeș la dânsa>>
            Strașnici ochi ai, coană Marghioalo!
      Spre surprinderea dramaturgului, s-a produs o mare confuzie de mesaj. Frumoasa coană Marghioala i-a răspuns panicată lui Caragiale, ca și cum acesta i-ar fi propus direct să se culce cu ea:
            – Nu, nu se poate, coane Iancule, că mi-e frică de bărbatu-meu.” (Sexualitate și societate)

            Replica a trecut exact așa în nuvelă. În plus, a ajuns laitmotiv. Bărbatul a dispărut (murise cu mulți ani înainte), coana Marghioala a rămas frumoasă, de fapt s-a făcut mai frumoasă odată ce libertatea fusese câștigată, conu Iancu alias Fănică s-a bucurat cum se cuvine destul timp de această frumusețe. Dar nici în fantezie nu poți să fugi de brațul lung și aspru al realității, așa că Marghioala a pierit într-un incendiu ca orice vrăjitoare și tânărul s-a așezat la casa lui ca să nu mai umble prin tot felul de locuri primejdioase unde se-ncurcă viețile și mesajele.