12 aug. 2023

Literatura română în școală

 


                                


    Într-un manual de română pentru liceu din 1886, Ioan Nădejde, membru important  al grupării socialiste de la „Contemporanul”, soțul Sofiei Nădejde, prozatoare care a stârnit ceva interes azi,  face o foarte scurtă istorie a literaturii populare și culte (aceasta din urmă, de la cronici la secolul XIX, inclusiv adversarii politici de la „Convorbiri literare”)

    Cu unele excepții (Neculce, Eminescu, Odobescu), autorii pe care îi ia în seamă nu îl încântă din cale-afară: Dimitrie Cantemir a scris mult, dar talent nu prea a avut, poeziile Văcăreștilor sunt ușurele, ca și ale lui Alecsandri (ortografiat, de fapt, „Alexandri”, ca și-n alte manuale din epocă), Conachi nu este poet, ci „un versificatoriu” , „Țiganiada” lui Budai-Deleanu este prea pedantă și încâlcită, dar are bucăți nostime, Constantinu Negruți” prea a tras cu ochiul la Prosper Mérimée, Nicolae Filimon fabulează (alta e realitatea), nici Slavici nu are gustul faptelor concrete, dar e pasabil, pentru că scrie o proză „à thèse” (atât pe gustul pedagogului, cât și al omului politic), Creangă e iubit ceva mai mult – gogolian în „Amintiri...”, dar prea  și-a pierdut timpul cu „poveștile poporane”, Caragiale, apreciat – „însemnatu autoriu dramaticu”, „O noapte furtunoasă”, cea mai reușită comedie, dar, din păcate, tendința reacționară a pieselor, „nepotrivită cu starea lucrurilor din țară” strică totul: „dacă d-lu Caragiali ar fi pututu fi progresistu, și să aibă totu atâta talent câtu are, altu-feliu de piese aru fi făcutu și altu succesu aru fi avutu”. Cum nu era „progresist”, pe Caragiale îl aștepta o soartă crudă. Profesorul Nădejde preconizează o răcire treptată a publicului vizavi de comediile reacționare, mai ales că „D’ ale carnavalului” a fost „șuierată” la premieră.

            Eminescu se bucură de cea mai generoasă apreciere (nu și de rigoarea informației – „născutu în Moldova, județu Botoșani, pe la 1848”), dar nici el nu și-a dat măsura întregului talent, deoarece a fost nu doar conservator („în viitoriu n-are încredere, de trecutu-i e dor”), ci și ... pesimist. Un „pesimistu moleșitu”, adică rece, distant, fără ură în el și fără energie. Ioan Nădejde se miră că tocmai acest pesimism a cucerit publicul (atât cât era la 1880 și..., în condițiile unei societăți foarte puțin alfabetizate).

            De altfel, nu este singulară această rezervă a școlii față de pesimismul eminescian. Într-un manual mult mai bogat din 1903, al unui cunoscut profesor la „Sf. Sava”, Gh. Adamescu, și al lui Mihail Dragomirescu, Eminescu (născut la Botoșani în 1849) tot pesimist rămâne, dar unul profund și doar în câteva elegii. Autorii au grijă să-și liniștească cititorii: „totuși ne farmecă prin splendórea imaginilor și sinceritatea desăvârșită a simțirii”. Prin urmare, pesimismul tot rău e în poezie. Așa se face că se bucură de succes, în aceste manuale, „Doina” (model de analiză la poezia lirică într-un curs de poetică al lui I. Manliu din 1890 și antologată, alături de „Melancolie”, de Gh. Adamescu). De ce un text pe care receptarea critică de mai târziu nu-l așează în rândul celor mai bune texte eminesciene? Pentru că „Doina” este energică, combativă, chiar dacă e multă tristețe în ea. Accentele ei xenofobe nu se văd atunci. „Doina” le pare celor care o promovează în școală o plină de patos chemare la afirmarea nației sufocate istoric de ocupanți (ruși, unguri, turci și alții): „Vai de biet Român săracul!/ Îndărăt tot dă ca racul,/ Nici îi merge, nici se `ndémnă/ Nici îi este tómna, tómnă/ Nici e vară vara lui/ Și-i străin în țara lui.”

            Felul în care este „citit” un scriitor într-un manual de limba și literatura română nu urmează decât în parte și-n forme adesea deformate receptarea specializată, aceea a științelor literaturii. Poți să vezi, printre rânduri, în orice epocă, un weltanschauung hibrid în a cărui compoziție intră ceva din cercetarea academică și mult din activismele la modă, fie ele de natură pedagogică, politică sau societală.


17 dec. 2022

                                                                   Anna Karenina


Într-o dimineață de iarnă a anilor ’80, un coleg de cancelarie prahoveană de munte a constat că semăn cu Anna Karenina dintr-o ecranizare difuzată pe TVR 1 cu o seară înainte. Și eu aveam breton și cârlionți, părul negru, un pulover albastru pastel, care-mi venea bine și o privire de om fericit, după plimbarea matinală prin ger și zăpadă. Vorba poetului: „Ești atât de frumoasă, iarna!” Iarna începe aventura ei dramatică. La un sondaj printre elevi în cadrul unui proiect internațional, Anna Karenina a ieșit pe primul loc la categoria cel mai îndrăgit personaj feminin european, braț la braț cu Emma Bovary, chiar dacă e mare distanța dintre trăirismul rusesc („maximalismul slav”, cum îi spune un francez) și arderea discretă, la granița dintre fantezia livrescă romanțioasă și rutină, a provincialei lui Flaubert. Chiar dacă prima este, înainte de orice, o seducătoare, iar a doua doar o bovarică sau mai  rău ( „ Este Emma Bovary cel mai stupid personaj din literatură?” se întreba recent un post de radio francez). Ambele sunt personaje exemplare ale pasiunii distructive, la antipodul idealizării romantice (o sursă a kitschului sentimental peren, hrănit din belșug de industria cinematografică).

De la începutul romanului, cititorul constată că Anna nu seamănă cu restul lumii. Sosește cu trenul la Moscova, rugată să intervină în scandalul din familia fratelui său Stepan Arkadici Oblonski, care-și înșelase soția cu guvernanta mai tânără. Adulterul, practică obișnuită în lumea bună a Moscovei și a Petersburgului, fie că e vorba de bărbați, fie de femei, nu creează drame, dacă rămâne în culisele pe care le cunosc, de altfel, toți. Anna o convinge pe Dolly să-l ierte pe Stepan. Dolly abia aștepta s-o convingă, în condițiile în care era binecuvântată cu doi copii de vârste mici, de care se ocupa singură, bărbatul fiind ocupat cu slujba și cu numeroasele escapade prietenești sau amoroase. În plus, Anna este irezistibilă. Farmecul ei tulbură. Știe să se facă iubită. De Stepan, de Dolly, de copiii lor, de contesa Vronski cu care călătorise în tren, de Vronski însuși, „l’homme à femmes” la început, apoi omul unei singure femei… Nimeni nu-i rezistă. Și totuși... Când, după fuga cu Vronski în străinătate și-ntoarcerea lor în Rusia, Dolly o vizitează la moșie, frumusețea Annei apare în altă lumină: ostentativă, provocatoare, narcisistă. Printre altele, femeia constată că pentru fiecare moment al zilei în casa luxoasă și foarte modernă a lui Vronski se schimbă toaletele. Rochiile Annei, toate simple, costau enorm. La fel de seduși sunt și cititorii. Așa eram și eu în dimineața aceea de iarnă, când cuiva i s-a părut că-i semăn, mai ales că ecranizările romanțează inevitabil o lume mult mai complicată în roman.

 Căsătorită prin aranjamentul unei mătuși care o crescuse cu un bărbat gogolian, „un suflet mort”, abia când se îndrăgostește constată că trăiește alături de un străin și că este nefericită. Ar vrea să fie liberă, să se căsătorească din nou, dar vrea divorțul și nu-l vrea, îl părăsește pe Serioja, copilul îndrăgostit de ea, și nu-l părăsește, are nevoie de spectacolul saloanelor, al nesfârșitelor vizite de la unul la altul și nu are. În loc să-i aducă liniștea, iubirea pentru Vronski, odată asumată, trăită din plin, funcționează ca o capcană: era mai confortabilă dependența de lume decât de un singur om.  Totul are fatalitatea unei tragedii shakespeariene. Dacă n-ar fi existat obstacole în calea marii iubiri, ar fi fost inventate. Anna nu e decât în parte victima unei societăți care discriminează femeia. Ceea ce tulbură personajele și cititorii este nebunia acestei pasiuni fără un dincolo care s-o salveze. Tot într-o gară se încheie viața ei, acolo unde se intersectează atâtea drumuri, încât, dacă ai conștiința lor acută, riști să nu mai alegi niciodată.

Romanul nu se termină, însă, cu moartea Annei. Ultimul cuvânt îl are Levin, omul pe care pasiunea nu-l doboară, îl face fericit. În largul lui la țară și printre mujicii alături de care muncește uneori, Levin, ca și Anna, are oroare de falsitate, mai ales când vine vorba de viața personală. Spre deosebire de ea, nu mizează, însă, totul pe dragostea pentru un om. Lent, greoi, chinuit de întrebări, cu atât mai mult cu cât este un necredincios sau mai degrabă un agnostic, convins că trebuie să facă un lucru important pe lume, fără să știe prea bine care ar putea fi acela, ajunge în cele din urmă la un răspuns care exista deja în felul lui de a fi și de a trăi:

„Este credință ori nu este = nici eu nu știu; sentimentul acesta mi s-a strecurat prin suferință în suflet și s-a înrădăcinat adânc acolo. Tot așa am să mă supăr pe Ivan vizitiul; tot așa am să mă înflăcărez în discuții, exprimându-mi ideile hodoronc-tronc; același zid are să rămână între mine și ceilalți oameni... Viața mea, însă, toată viața mea, indiferent de ceea ce s-ar putea întâmpla cu mine, fiecare clipă a ei, nu numai că nu mai este acum lipsită de sens ca mai înainte, dar are un netăgăduit rost al binelui pe care eu sunt stăpân să i-l dau”.

 

 

 

22 iun. 2022

 








Theodor Aman, „Flori (Natură moartă)”


                                                       Sărbătoarea verii

Drăgaica sau Sânzienele, sărbătoarea populară a solstițiului de vară din 24 iunie, are în centru personaje din categoria ielelor, himere ale văzduhului, ale apelor și, mai ales, ale pământului și vegetației.

Despre drăgaică vorbește primul, se pare, Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae”: în vremea în care grânele încep să se coacă, un alai compus din fete, în frunte cu cea mai frumoasă dintre ele, împodobită cu o cunună din spice și cu multe marame, străbate ogoare și sate, dansând și cântând.  Drăgaica intră în seria acelor sărbători și practici magice prin care se celebrează fertilitatea pământului și, în general, tot ceea ce rodește. În scenariul mitic al sânzienelor este mai vizibilă funcția apotropaică (= protecție de duhurile rele) a sărbătorii. Mănunchiuri de flori numite chiar așa, sânziene (Gallium verum), se pun la ferestre, la porți sau la streșinile caselor în acest scop. Sunt flori consacrate Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoarea creștină din aceeași zi. În „Istoria credințelor și ideilor religioase”, Mircea Eliade avansează ipoteza provenienței numelui de la Sancta Diana, zeița romană a vânătorii.

Există destule ecouri ale acestui imaginar mitic în literatură, nu atât ale sărbătorii, cât ale câtorva toposuri: asocierea fertilității htonice cu frumusețea feminină, panerotismul (nu în sensul gender), dansul ca expresie a freneziei vitale și, mai ales, surpriza acorporalului. Drăgaica, sânzienele, ielele, cu precădere, nu sunt imagini ale abundenței fizice, femei trupeșe, eventual rubensiene, dimpotrivă. Ultimele dintre ele, închipuite goale sau acoperite de veșminte transparente, în lumina lunii pline, rămân niște fantasme. Lumina intensă nu dezvăluie, ascunde ceea ce ar putea căpăta consistența cărnii, ceea ce ar putea evoca nefericitul destin biologic al ființelor obișnuite. Epifanii ale unei realități inaccesibile, dar și fantasme ale frumuseții umane care nu se reduce niciodată la corporal. E nevoie totdeauna de o strălucire dintr-un dincolo greu de definit. Poezia eminesciană absoarbe în forma cea mai profundă această intuiție arhaică a faptului că nu trupul în sine are legătură cu frumusețea sau nu suficient de mare. Oricine poate observa distanța dintre această viziune care a marcat și marchează încă marea cultură, pe de o parte, și supralicitarea comercială, grotescă, a corporalului din vremea noastră, pe de altă parte.

Sărbătoarea propriu-zisă este tema a două romane: „Nopțile de Sânziene” (1934) de Mihail Sadoveanu și „Noaptea de Sânziene” (1955) de Mircea Eliade. La recitire, l-am preferat pe primul, chiar dacă ambele au prea la vedere tezele și, prin urmare, ratează, cred, scopul principal al ficțiunii narative: să spună o poveste credibilă, oricât ar fi ea de bizară sau fantastică. Totuși, ființele lui Sadoveanu rămân în memorie, chiar și în variantele lor mai modeste. Ca și extraordinara poezie a unei naturi-stihie.

Lumea țărănească sadoveniană este, s-a spus, o utopie. Superioară civilizației moderne a profitului, a banului, se supune naturii, încercând să conviețuiască în armonie cu toate făpturile. Împotriva inginerului francez care obține un contract de exploatare a frasinilor din pădurea Borza se dezlănțuie un război de gherilă la care participă oameni, păsări, animale, vântul, norii etc.  În noaptea de Sânziene se deschid cerurile și cine n-a fost contaminat de morbul civilizației poate înțelege limbajul celorlalte viețuitoare.

Spiritul locului, o Diană travestită într-o boieroaică tânără, descendentă din pecenegi, se numește Kivi Mavrocosti. Educația apuseană nu a îndepărtat-o de lumea în care s-a născut. Fratele ei, prieten al inginerului francez, este pasionat de aparatele zburătoare, dar are finalmente revelația faptului că sensul existenței nu trebuie căutat în văzduh, ci în adâncurile pământului. Cu alte cuvinte, autentică este metafizica htonică, a ritmurilor elementare ale vieții. Portretul lui Kivi din perspectiva unui narator omniscient și malițios, totalmente incorect politic, e savuros prin ironia la adresa cuceririlor civilizației în materie de arsenal feminin al seducției:

„Domnișoara Kivi Mavrocosti era o remarcabilă persoană cu silueta fină în unghiuri ascuțite, care vorbea cu ușurință toate limbile europene și practica toate sporturile. Ar fi fost mai frumoasă dacă ar fi părăsit moda grației moderne și ar fi acceptat punctul de vedere al lui Praxitel  în ceea ce privește șoldurile divinităților feminine. Însă era fire încăpățânată cu sclipiri metalice în ochi, și ținea să treacă prin viață ca o vargă de criță.” ( „criță” – oțel)

Idealul feminin al acestei lumi vechi e doar aparent altul. Perspectiva narativă principală lasă locul frecvent unor observatori-personaje cu principii estetice absolute, într-o fină comedie a naturii umane nedilematice. Portretul Sultanei, mama lui Kivi și a lui Lupu Mavrocosti aparține unor secerătoare din Necșeni, sat vasluian:

„Cucoana Sultana, mama acestui Lupușor, era o femeie așa de frumoasă, încât, când se ducea la Iași, se adunau boierii care de pe unde erau și se uitau la dânsa cu ochii holbați și cu gura cascată. Unde-i samănă ei domnița Kivi? Aceea era bine făcută, grasă și cu pielea albă. Numai dulceț și pui fript mânca.”

Kivi, amazoana, prefera, firește, vânatul.

 

 

 

24 apr. 2019

Faire confiance aux hommes c'est déjà se tuer un peu



La douăzeci de ani, Ferdinand Bardamu este un tânăr cu o evidentă vocație de outsider, nu vede cu ochi buni norma socială (establishmentul), crede că înregimentarea ascunde o păcăleală enormă, istorică. Ii rezumă lumea metaforic unui prieten la o cafea în Piața Clichy: „une grande galère”  la care tragem toți („on travaille”), fără altă răsplată decât mizeria, violența și minciuna. Deasupra, pe punte se află, în largul lor stăpânii ( les maîtres) Un „anarhist”, îl califică prietenul la fel de tânăr și el. Numai că el crede în geniul Franței, în Raymond Poincaré, președintele ei, în dragoste și-n toate lucrurile care ar putea să-ți facă viața asemănătoare cu a majorității.
Întâmplarea face ca tocmai atunci să treacă prin fața cafenelei un regiment cu un colonel în frunte. Colonelul pare gentil și vesel și Ferdinand obosit de discuție, conciliant de felul său, este prins subit de un entuziasm care-l face să se alăture ostașilor în marșul lor spre frontul Primului Război Mondial. Să vadă cine are dreptate. Subitul impuls eroico-patriotic dispare rapid când se termină defilarea și muzica.
Urmează apoi un lung traseu al maturizării imposibile, cu probe pe care nu le va trece altfel decât fugind, dezertând din război, dintr-o colonie africană, din America dolarului, dintr-o periferie pariziană ca să ajungă în alta, ultima, ca medic la o casă de nebuni. Ultimul refugiu este cel mai confortabil, singurul refugiu, de fapt.
            Nihilism, anarhism, cinism? Ferdinand este tulburat de câte ori întâlnește un om bun. Rar se-ntâmplă, undeva în junglă, la un bordel american, la azilul lui de nebuni. Criteriul este simplu și sigur: sacrificiul pentru un altul, simplu, discret, ca și cum nici nu se poate altfel. Întrebat de ce este atât de nemilos, scriitorul spune mai mereu că pe el îl interesează stilul, nu altceva.  Într-un interviu din 1957 (https://www.youtube.com/watch?v=GOAuUIUR01g) vorbește despre flaubertiana angoasă a frazei perfecte („les affres du styl”). Are dicția proastă, vocea gâtuită, cu pauze, în contrast șocant cu aceea a intervievatorului, clară, sigură, elegantă. În scris, nu-i așa. E ferm, convingător, strălucit. Iată câteva probe dintr-o carte mare:

Le rôle de paillasson admiratif  est à peu près le seul dans lequel on se tolère d’humain à humain avec quelque plaisir. 

Il offrait à cette petite fille lointaine assez de tendresse pour refaire un monde entier et cela ne se voyait pas.

Faire confiance aux hommes  c'est déjà  se tuer un peu.

Le supplice esthétique du pauvre est donc interminable? Encore plus tenace que sa faim?

La vérité  de ce monde c'est la morte. Il faut choisir, mourir ou mentir.




  

21 feb. 2019

Această pustie de gură

Ary Murnu, ilustrație la „Punguța cu doi bani”


„ – Auzi, măi leneșule; te prinzi să moi posmagii singur ori ba?
   – Ba, răspunse leneșul. Trageți mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!”

            Leneșul lui Creangă este atât de leneș, încât nici să mănânce fără ajutorul cuiva nu este în stare („Povestea unui om leneș”). Nu este unul comun, devreme ce orice gest care l-ar scoate din inerție devine inaccesibil, nevoia de a nu face nimic fiind mult mai puternică decât instinctul supraviețuirii. Sătenii se hotărăsc să-l spânzure, așa cum altădată spartanii își aruncau pruncii nevolnici în prăpastie (nu știm dacă e mit sau adevăr istoric, dar e suficient că gândul la așa ceva există). De ce nu-l lasă în plata Domnului? Oricum s-ar fi stins încet-încet de foame. Ca să nu prindă și alții gustul lenevirii („pentru a nu mai da pildă de lenevire și altora”). Este chiar atât de mare pericolul? Ce contează câțiva inși abulici, depresivi, incapabili să supraviețuiască într-o comunitate atât de harnică și de hotărâtă?  Cum este vorba doar de „o poveste”, nu de o proză realistă, asemenea întrebări nu par tocmai potrivite. Poveștile schematizează și exagerează. Munca este binele, lenea este răul. Munca spânzură lenea. Și totuși...
            Povestea e mai ciudată decât basmele veritabile. Leneșul are filozofia lui. În drum spre spânzurătoare, o cucoană se oferă să-l hrănească toată viața cu posmagii din hambarul ei plin de posmagi. Omul nostru nu este deloc încântat: mai trebuie și înmuiați, mestecați, înghițiți. Atâta efort pentru „o pustie de gură”. Asta-i viață?  Nu se poate fără posmagi și fără grija lor? Tot mai bună spânzurătoarea.

            Un cuplu se hârjonește undeva, cândva. El cerșește un sărut, ea îi arată degetul mijlociu, rostind o replică rămasă în memorie din copilărie, dar nu mai știe nimeni de unde: „Muieți-s posmagii?”  Muncește, dacă poftești așa ceva. Străduiește-te. Nu e gratis. Nici măcar un sărut.