3 mai 2018


O iubire veșnică

            Florentino Ariza s-a îndrăgostit de Fermina Daza la 18 ani. Fermina Daza avea 13. Florentino era curier la poștă: după ce i-a înmânat lui Lorenzo Daza, tatăl Ferminei, o telegramă, a trecut, la plecare, pe lângă o încăpere cu fereastra deschisă și a văzut-o. Ea l-a privit din întâmplare și el s-a îndrăgostit pe viață.
            Florentino i-a făcut curte epistolară de la 18 la 22 de ani, în stil trabaduresc. În aprilie, când migdalii sunt în floare (albă) i-a inmânat prima scrisoare pe care Fermina a acceptat-o ezitând. Cu mirosul de migdale amare începe romanțul, mirosul cianurii de aur, al iubirilor neconsumate și-al sinucigașilor. Și mai greu a acceptat o camelie, floarea logodnei. A fost nevoie de patru ani de scrisori lungi: Florentino, mare consumator de poezie și interpret de serenade prin parcuri și prin cimitirul săracilor, imita în ele limbajul preferat al poeților din colecția „Biblioteca populară” (o colecție de succes, număra la data aceea vreo optzeci de volume). Fermina îi răspundea în grabă, fie din cauza vârstei fragede, fie din cauza fricii (scria pe ascuns, la toaletă). Cea mai lungă scrisoare a ei, cred, a fost ultima, scrisoarea prin care a acceptat căsătoria: „De acord, mă mărit cu dumneata, dacă-mi promiți că nu mă silești să mănânc vinete.”
             Căsătoria n-a fost posibilă: Lorenzo Daza, negustor de catâri, analfabet și singur (îi murise nevasta), a refuzat categoric. Fermina Daza, frumoasă, mândră și deșteaptă, trebuia să ajungă o mare doamnă în Cartagena, pe coasta Caraibilor. Și a ajuns. S-a căsătorit cu doctorul Juvenal Urbino, personalitate charismatică: aristocrat cu studii pariziene, inițiator al unor mari proiecte de modernizare sanitară, științifică și artistică a orașului  (teatrul de operă a avut cel mai trainic succes). A fost de cele mai multe ori fericită. În răstimpuri se simțea vag vinovată gândindu-se la strania ei legătură cu Florentino.
            Dar Florentino n-a renunțat. A așteptat-o cincizeci și unu de ani, nouă luni și patru zile. A urmărit-o ca o umbră. A avut răbdare. Nu degeaba. În cele din urmă, Fermina a cedat. Văduvă, singură, bătrână. Și iată-l alături de Fermina, într-o noapte, singuri, pe un vapor:

            Atunci el o privi și o văzu goală până la brâu, întocmai așa cum și-o închipuise. Avea umerii zbârciți, sânii căzuți, iar pielea de pe coaste era palidă și rece, ca de broască. Ea își acoperi pieptul cu bluza și stinse lumina. Atunci el se ridică și începu să se dezbrace pe întuneric, azvârlind hainele peste ea, în timp ce ea i le arunca înapoi printre hohote de râs.
            Au rămas mult timp întinși pe spate în pat, el, din ce în ce mai năucit, pe măsură ce i se risipeau aburii beției, ea, liniștită, aproape abulică, dar rugându-se să n-o bufnească râsul din senin, așa cum i se întâmpla ori de câte ori dădea pe gât mai multe pahare de rachiu decât se cuvenea. Ca să le treacă timpul mai ușor, au început să vorbească despre viețile lor atât de diferite, despre faptul neverosimil că se aflau goi în bezna unei cabine pe pe un vapor eșuat, când mai firesc ar fi fost să se gândească la moarte.

            Iubirea veșnică e o parodie. Nu prea știm bine a ce sau a cui. Seamănă cu credința, doar că dumnezeul ei se descompune zi de zi și exală un miros tot mai puternic de migdale amare.


17 dec. 2017

Personajele mele

Diane de Poitiers, 1559, atelier François Clouet

                                 Gustave Flaubert, Doamna Bovary
                   Capodoperă a realismului european, Madame Bovary (1857) are în prim-plan un personaj memorabil. Emma se naște într-o familie de țărani înstăriți, este educată de călugărițe la o mănăstire și-apoi se căsătorește cu Charles Bovary, ofițer sanitar (un fel de asistent) în acea provincie normandă (Flaubert s-a născut la Rouen). Sumara educație primită în mănăstire îi hrănește firea sentimentală cu povești romanțioase: castele, cavaleri și domnițe, prinți și prințese, ținuturi exotice și iubiri nemuritoare. Odată căsătorită cu un bărbat cumsecade, ocupat zi de zi cu munca lui, nu atât din pasiune, cât din nevoie, descoperă destul de repede că se plictisește. De la plictiseală la frustrare,  la neliniște și deznădejde, drumul e destul de scurt. Doamna Bovary visează zadarnic, nerealist, o mare dragoste și o viață luxoasă, aristocratică. Nu știe că ele nu sunt la îndemâna oricui. Așa cum Don Quijote crede că morile de vânt sunt niște uriași, Emma Bovary așteaptă ca bărbații atrași de farmecele ei să fie niște cavaleri în stare să omoare și să moară pentru dragostea lor. Sigur că nu poate să fie așa. Charles, bonomul, este întruchiparea mediocrității domestice, Rodolphe și Léon, amanții ei, variantele donjuanești ale aceleiași suficiențe. Romanul lui Flaubert este istoria tragică a unei iluzii. E mai mult, fără îndoială, dar Emma a făcut carieră post-mortem datorită lipsei ei de luciditate (orbul cu ochii o rană, care-i iese în cale uneori, când se-ntoarce acasă din drumurile păcătoase, este fatalitatea; o sperie îngrozitor, intuiește că are mare legătură cu ea, dar ce să facă cu adevărul?) 
·         Bovarism, bovaric – termeni care numesc chiar această tendință de a trăi într-o iluzie (de a fugi de realitate)

                   P.S. O ciudată amintire personală în context: în Normandia am văzut numeroase case din piatră acoperite cu ardezie, neagră, lucioasă, de parcă ar fi fost umedă, tocmai spălată de ploaie. Impresia era ...răcoroasă. Iată un fragment din roman, o dovadă în plus că iluziile mari sau mici sunt hrana noastră zilnică (la concurență cu realitatea): Les ardoises laissaient tomber d’aplomb une chaleur lourde, qui lui serrait les tempes et l’étouffait...

28 aug. 2017

Despre școală, din nou, degeaba

http://desene-pereti.ro/picturi-gradinite/luceafarul-oradea/
            Pentru Montaigne, sunt esențiale, în educație, cunoașterea copiilor și talentul de a face totul ținând cont de înclinațiile lor și de dificultățile pe care le întâmpină. În termenii de astăzi, esențială este individualizarea. El a avut parte de ea până la un moment dat. Tatăl lui, nobil și primar în Bordeaux, i-a adus de la cea mai fragedă vârstă un profesor german care să-l învețe latina. Profesorul era asistat de alți doi, fiindcă e mult de lucru. Latina a fost învățată cum înveți limba maternă, până pe la șase ani. Părinții și servitorii mai apropiați vorbeau cu el doar în latină. Așa de mult se latiniza în casă și prin împrejurimi, încât, spune scriitorul, au intrat în uz în zonă câțiva termeni care numesc unelte. Tot atunci a luat și lecții de limba greacă. Totul „fără metodă, cărți, gramatică sau reguli, fără bici și fără lacrimi.” Așa s-a născut bucuria de-o viață a frecventării cărților de istorie și de poezie, cu precădere. A urmat apoi, între șase și treisprezece ani colegiul din Guyenne, cel mai bun din Franța cu câțiva profesori eminenți. Rezultatul: „aucun fruit que je puisse à présent mettre en compte.” (nimic care să conteze). În plus, latina lui era mai nesigură decât la șase ani.
            S-ar putea obiecta că Montaigne era un elev excepțional, nepotrivit pentru studiul alături de alții (să nu-i zicem școală de masă, căci nu era decât o formă incipientă). Nu e chiar așa. Tot el se portretizează adesea: moale, adormit, leneș, lent în gândire, nu prea inventiv, cu o memorie precară. Cam ce-ar fi excepțional? „Riscul nu era să fac ceva rău, ci să nu fac nimic. Nimic nu anunța că voi ajunge un om rău, ci unul inutil.” Concluzia cred că este valabilă pentru o bună parte dintre noi. Toți avem nevoie de un profesor sau mai mulți care să ne-ndrume și ne vegheze, să ne scoată din lenea noastră naturală.  Să ne antreneze doar pe noi. Nici atunci nu există însă garanția deplină că educația primită va fi exact aceea de care avem nevoie, că ne va face să creștem cu adevărat și să ne simțim bine în pielea noastră și în lume. Sunt șanse multe, cred.  

            E posibil așa ceva într-un învățământ de masă? Individualizarea este o mare minciună pe care pedagogia contemporană o promovează insistent. Prăpastia dintre discursul despre școală și școală capătă, de aceea, forme ilariant-grotești în sistemele de învățământ aflate în plină derivă, cum e al nostru. Educația se face la noi, individualizat, în felul următor: un profesor are în grijă, săptămânal, între 150 și 500 (sau mai mulți) de elevi. După noroc; și al lui, și-al lor.

17 aug. 2017

„...sages ne pouvons-nous être que de notre propre sagesse”*




Estampe de Montaigne, Thomas Le Leu, 1608
                       
            Unul dintre foloasele citirii sau recitirii clasicilor este să constați că ceea ce agită astăzi spiritele și intră în categoria subiectelor la modă le-a agitat și altădată. Cu alte cuvinte, mai ales în materie de vulnerabilități esențiale, lucrurile noi sunt, adesea, foarte vechi. Iată ce spune Montaigne în prima carte a Eseurilor despre educație:
            1. Un tip uman răspândit printre educatori este pedantul: „quand je demande ce qu’il sait, il me demande un livre pour me le montrer” („când îl întreb ce știe, îmi cere o carte ca să-mi arate”). Cunoașterea altora umple vidul propriei minți.
            E un tip uman rar azi, la noi cel puțin, mai ales în forma lui renascentistă, pentru că din cunoașterea altora și din contactul compulsiv cu cărțile n-a mai rămas decât amintirea (contactul sporadic și haotic). Există, totuși, frecvent o pedanterie a timpului și a locului care se manifestă prin morga propriei discipline a cărei stăpânire (atât cât e...) te așază deasupra muritorilor de rând (elevilor). Aș preda toată viața Sadoveanu, doar Sadoveanu, a zis odată o specialistă în Sadoveanu. Mai contează că s-ar putea să fie prea puțin și că unii au nevoie de altceva?
            2. Nimic nu e mai contrar educației decât a memora ce-au spus sau au gândit alții și-atât. „Nous ne travaillons qu’à remplir la mémoire, et laissons l’entendement et la conscience vide.” („Nu ne străduim decât să ne umplem memoria, înțelegerea și conștiința, nu.)  A ști tot felul de lucruri nu înseamnă a fi educat.
            După cincisprezece-șaisprezece ani de școală (pe vremea lui), tânărul se-ntoarce acasă mândru de latina și greaca lui, încrezător în el până la infatuare. Ce a câștigat stând atâția ani la școală? „Son latin”, „son grec” și fudulia. „Il en devait rapporter l’âme pleine, il ne l’en rapporte que bouffie; et l’a seulement enflée au lieu de la grossir.” („El ar fi trebuit să vină acasă cu sufletul plin, nu vine decât cu el balonat; l-a umflat în loc să-l crească.”). Și acum se-ntâmplă, mutatis mutandis, tot cam așa. De fapt mai rău. E mult mai dăunător să tocești texte de tot felul ca să le reproduci la examene decât să-nveți latina și greaca doar ca să le știi. Educația e în altă parte. (va urma)
            *nu putem fi înțelepți decât prin noi (prin propria înțelepciune)



3 aug. 2017

2666

Roberto Bolaño, „2666”
            Un roman mare, peste 1000 de pagini în ediția de la Univers. Am citit pe-ndelete primul volum, al doilea în ritm ceva mai rapid, iar pe ultimul pe ici, pe colo. Nu are rafinamentul unui LLosa sau Kundera, spre exemplu. Mi se pare supralicitat; altfel, fără îndoială, un autor remarcabil, mai ales când e vorba de tabloul societății mexicane: sărăcie, corupție, violență. Al doilea volum prezintă într-un limbaj aparent sec câteva din cele vreo două sute de crime reale comise asupra unor femei, prin 1993-1996, în Santa Tereza, un oraș aproape de granița cu SUA. În comparație cu nebunia și cruzimea lumii reale, istoria căutării unui scriitor de cei care se ocupă de opera lui, patru profesori universitari, este ridicolă. Are isteria fanilor din lumea sportului, mai puțin bucuria reală a competițiilor. De altfel, tot ceea ce ține de tema autorului și a literaturii este tratat parodic. S-ar zice că artei nu-i mai rămâne decât să depună mărturie când se hrănește din infern, iar artistului să se smerească (să se uite pe sine).

            „La o săptămână după ce s-a găsit cadavrul fetiței de treisprezece ani lângă El Obelisco, a fost găsit corpul fără viață al unei fete de aproximativ șaisprezece ani pe marginea șoselei care duce la Cananca. Moarta avea un metru șaptezeci, părul metru și lung și era slabă. Avea doar o rană făcută cu o armă albă, în abdomen, adâncă, rană care literalmente i-a străpuns corpul. Dar moartea, după părerea medicului legist, s-a produs prin strangulare și ruperea osului hioid. Din locul unde s-a găsit cadavrul se puteau vedea o serie de dealuri scunde și case împrăștiate de culoare galbenă sau albă, cu acoperișuri joase și pe ici, pe colo câte-o magazie industrială unde fabricile își păstrau piesele de rezervă, și drumuri care ieșeau din șosea și se pierdeau ca niște vise, fără motiv, nici cauză. Victima, după părerea poliției, era, probabil, o autostopistă care mergea la Santa Tereza și care fusese violată. Toate încercările de a o identifica au fost în zadar și cazul s-a închis.”