Anna Karenina

Într-o dimineață de iarnă a anilor ’80, un coleg de cancelarie prahoveană de munte a constat că semăn cu Anna Karenina dintr-o ecranizare difuzată pe TVR 1 cu o seară înainte. Și eu aveam breton și cârlionți, părul negru, un pulover albastru pastel, care-mi venea bine și o privire de om fericit, după plimbarea matinală prin ger și zăpadă. Vorba poetului: „Ești atât de frumoasă, iarna!” Iarna începe aventura ei dramatică. La un sondaj printre elevi în cadrul unui proiect internațional, Anna Karenina a ieșit pe primul loc la categoria cel mai îndrăgit personaj feminin european, braț la braț cu Emma Bovary, chiar dacă e mare distanța dintre trăirismul rusesc („maximalismul slav”, cum îi spune un francez) și arderea discretă, la granița dintre fantezia livrescă romanțioasă și rutină, a provincialei lui Flaubert. Chiar dacă prima este, înainte de orice, o seducătoare, iar a doua doar o bovarică sau mai  rău ( „ Este Emma Bovary cel mai stupid personaj din literatură?” se întreba recent un post de radio francez). Ambele sunt personaje exemplare ale pasiunii distructive, la antipodul idealizării romantice (o sursă a kitschului sentimental peren, hrănit din belșug de industria cinematografică).

De la începutul romanului, cititorul constată că Anna nu seamănă cu restul lumii. Sosește cu trenul la Moscova, rugată să intervină în scandalul din familia fratelui său Stepan Arkadici Oblonski, care-și înșelase soția cu guvernanta mai tânără. Adulterul, practică obișnuită în lumea bună a Moscovei și a Petersburgului, fie că e vorba de bărbați, fie de femei, nu creează drame, dacă rămâne în culisele pe care le cunosc, de altfel, toți. Anna o convinge pe Dolly să-l ierte pe Stepan. Dolly abia aștepta s-o convingă, în condițiile în care era binecuvântată cu doi copii de vârste mici, de care se ocupa singură, bărbatul fiind ocupat cu slujba și cu numeroasele escapade prietenești sau amoroase. În plus, Anna este irezistibilă. Farmecul ei tulbură. Știe să se facă iubită. De Stepan, de Dolly, de copiii lor, de contesa Vronski cu care călătorise în tren, de Vronski însuși, „l’homme à femmes” la început, apoi omul unei singure femei… Nimeni nu-i rezistă. Și totuși... Când, după fuga cu Vronski în străinătate și-ntoarcerea lor în Rusia, Dolly o vizitează la moșie, frumusețea Annei apare în altă lumină: ostentativă, provocatoare, narcisistă. Printre altele, femeia constată că pentru fiecare moment al zilei în casa luxoasă și foarte modernă a lui Vronski se schimbă toaletele. Rochiile Annei, toate simple, costau enorm. La fel de seduși sunt și cititorii. Așa eram și eu în dimineața aceea de iarnă, când cuiva i s-a părut că-i semăn, mai ales că ecranizările romanțează inevitabil o lume mult mai complicată în roman.

 Căsătorită prin aranjamentul unei mătuși care o crescuse cu un bărbat gogolian, „un suflet mort”, abia când se îndrăgostește constată că trăiește alături de un străin și că este nefericită. Ar vrea să fie liberă, să se căsătorească din nou, dar vrea divorțul și nu-l vrea, îl părăsește pe Serioja, copilul îndrăgostit de ea, și nu-l părăsește, are nevoie de spectacolul saloanelor, al nesfârșitelor vizite de la unul la altul și nu are. În loc să-i aducă liniștea, iubirea pentru Vronski, odată asumată, trăită din plin, funcționează ca o capcană: era mai confortabilă dependența de lume decât de un singur om.  Totul are fatalitatea unei tragedii shakespeariene. Dacă n-ar fi existat obstacole în calea marii iubiri, ar fi fost inventate. Anna nu e decât în parte victima unei societăți care discriminează femeia. Ceea ce tulbură personajele și cititorii este nebunia acestei pasiuni fără un dincolo care s-o salveze. Tot într-o gară se încheie viața ei, acolo unde se intersectează atâtea drumuri, încât, dacă ai conștiința lor acută, riști să nu mai alegi niciodată.

Romanul nu se termină, însă, cu moartea Annei. Ultimul cuvânt îl are Levin, omul pe care pasiunea nu-l doboară, îl face fericit. În largul lui la țară și printre mujicii alături de care muncește uneori, Levin, ca și Anna, are oroare de falsitate, mai ales când vine vorba de viața personală. Spre deosebire de ea, nu mizează, însă, totul pe dragostea pentru un om. Lent, greoi, chinuit de întrebări, cu atât mai mult cu cât este un necredincios sau mai degrabă un agnostic, convins că trebuie să facă un lucru important pe lume, fără să știe prea bine care ar putea fi acela, ajunge în cele din urmă la un răspuns care exista deja în felul lui de a fi și de a trăi:

„Este credință ori nu este = nici eu nu știu; sentimentul acesta mi s-a strecurat prin suferință în suflet și s-a înrădăcinat adânc acolo. Tot așa am să mă supăr pe Ivan vizitiul; tot așa am să mă înflăcărez în discuții, exprimându-mi ideile hodoronc-tronc; același zid are să rămână între mine și ceilalți oameni... Viața mea, însă, toată viața mea, indiferent de ceea ce s-ar putea întâmpla cu mine, fiecare clipă a ei, nu numai că nu mai este acum lipsită de sens ca mai înainte, dar are un netăgăduit rost al binelui pe care eu sunt stăpân să i-l dau”.

 

 

 

 

Theodor Aman, „Flori (Natură moartă)”

                                                       Sărbătoarea verii

Drăgaica sau Sânzienele, sărbătoarea populară a solstițiului de vară din 24 iunie, are în centru personaje din categoria ielelor, himere ale văzduhului, ale apelor și, mai ales, ale pământului și vegetației.

Despre drăgaică vorbește primul, se pare, Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae”: în vremea în care grânele încep să se coacă, un alai compus din fete, în frunte cu cea mai frumoasă dintre ele, împodobită cu o cunună din spice și cu multe marame, străbate ogoare și sate, dansând și cântând.  Drăgaica intră în seria acelor sărbători și practici magice prin care se celebrează fertilitatea pământului și, în general, tot ceea ce rodește. În scenariul mitic al sânzienelor este mai vizibilă funcția apotropaică (= protecție de duhurile rele) a sărbătorii. Mănunchiuri de flori numite chiar așa, sânziene (Gallium verum), se pun la ferestre, la porți sau la streșinile caselor în acest scop. Sunt flori consacrate Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoarea creștină din aceeași zi. În „Istoria credințelor și ideilor religioase”, Mircea Eliade avansează ipoteza provenienței numelui de la Sancta Diana, zeița romană a vânătorii.

Există destule ecouri ale acestui imaginar mitic în literatură, nu atât ale sărbătorii, cât ale câtorva toposuri: asocierea fertilității htonice cu frumusețea feminină, panerotismul (nu în sensul gender), dansul ca expresie a freneziei vitale și, mai ales, surpriza acorporalului. Drăgaica, sânzienele, ielele, cu precădere, nu sunt imagini ale abundenței fizice, femei trupeșe, eventual rubensiene, dimpotrivă. Ultimele dintre ele, închipuite goale sau acoperite de veșminte transparente, în lumina lunii pline, rămân niște fantasme. Lumina intensă nu dezvăluie, ascunde ceea ce ar putea căpăta consistența cărnii, ceea ce ar putea evoca nefericitul destin biologic al ființelor obișnuite. Epifanii ale unei realități inaccesibile, dar și fantasme ale frumuseții umane care nu se reduce niciodată la corporal. E nevoie totdeauna de o strălucire dintr-un dincolo greu de definit. Poezia eminesciană absoarbe în forma cea mai profundă această intuiție arhaică a faptului că nu trupul în sine are legătură cu frumusețea sau nu suficient de mare. Oricine poate observa distanța dintre această viziune care a marcat și marchează încă marea cultură, pe de o parte, și supralicitarea comercială, grotescă, a corporalului din vremea noastră, pe de altă parte.

Sărbătoarea propriu-zisă este tema a două romane: „Nopțile de Sânziene” (1934) de Mihail Sadoveanu și „Noaptea de Sânziene” (1955) de Mircea Eliade. La recitire, l-am preferat pe primul, chiar dacă ambele au prea la vedere tezele și, prin urmare, ratează, cred, scopul principal al ficțiunii narative: să spună o poveste credibilă, oricât ar fi ea de bizară sau fantastică. Totuși, ființele lui Sadoveanu rămân în memorie, chiar și în variantele lor mai modeste. Ca și extraordinara poezie a unei naturi-stihie.

Lumea țărănească sadoveniană este, s-a spus, o utopie. Superioară civilizației moderne a profitului, a banului, se supune naturii, încercând să conviețuiască în armonie cu toate făpturile. Împotriva inginerului francez care obține un contract de exploatare a frasinilor din pădurea Borza se dezlănțuie un război de gherilă la care participă oameni, păsări, animale, vântul, norii etc.  În noaptea de Sânziene se deschid cerurile și cine n-a fost contaminat de morbul civilizației poate înțelege limbajul celorlalte viețuitoare.

Spiritul locului, o Diană travestită într-o boieroaică tânără, descendentă din pecenegi, se numește Kivi Mavrocosti. Educația apuseană nu a îndepărtat-o de lumea în care s-a născut. Fratele ei, prieten al inginerului francez, este pasionat de aparatele zburătoare, dar are finalmente revelația faptului că sensul existenței nu trebuie căutat în văzduh, ci în adâncurile pământului. Cu alte cuvinte, autentică este metafizica htonică, a ritmurilor elementare ale vieții. Portretul lui Kivi din perspectiva unui narator omniscient și malițios, totalmente incorect politic, e savuros prin ironia la adresa cuceririlor civilizației în materie de arsenal feminin al seducției:

„Domnișoara Kivi Mavrocosti era o remarcabilă persoană cu silueta fină în unghiuri ascuțite, care vorbea cu ușurință toate limbile europene și practica toate sporturile. Ar fi fost mai frumoasă dacă ar fi părăsit moda grației moderne și ar fi acceptat punctul de vedere al lui Praxitel  în ceea ce privește șoldurile divinităților feminine. Însă era fire încăpățânată cu sclipiri metalice în ochi, și ținea să treacă prin viață ca o vargă de criță.” ( „criță” – oțel)

Idealul feminin al acestei lumi vechi e doar aparent altul. Perspectiva narativă principală lasă locul frecvent unor observatori-personaje cu principii estetice absolute, într-o fină comedie a naturii umane nedilematice. Portretul Sultanei, mama lui Kivi și a lui Lupu Mavrocosti aparține unor secerătoare din Necșeni, sat vasluian:

„Cucoana Sultana, mama acestui Lupușor, era o femeie așa de frumoasă, încât, când se ducea la Iași, se adunau boierii care de pe unde erau și se uitau la dânsa cu ochii holbați și cu gura cascată. Unde-i samănă ei domnița Kivi? Aceea era bine făcută, grasă și cu pielea albă. Numai dulceț și pui fript mânca.”

Kivi, amazoana, prefera, firește, vânatul.